PRIETENIA

E un lucru pe care dacă nu l-ai trăit în copilăria de până la 14 ani, atunci e mult, mult mai greu să îl experimentezi ca adult. Adulții au planuri, idei, interese, construiesc căi, rezolvă situații și probleme, fac de toate dar nu leagă prietenii. Dacă nu ați învățat asta încă, poate că e timpul să o faceți și dacă nu credeți în ce spun, experimentați, că merită experimentat! Prietenul din copilărie e cel dezinteresat, habar nu are ce vei deveni ca adult, habar nu are ce devine el ca adult. Când te-a ales prieten, te-a ales din rațiuni pure, fără interese meschine și fără planuri. Și când vine momentul să te sprijini pe umărul unui prieten o poți face cu astfel de prieteni pentru că nu te vor lăsa la greu. Ei te înțeleg cel mai bine, pentru că până la urmă într-un adult rămâne și copilul din el și pe acel copil îl pot înțelege doar cei care l-au cunoscut ca și copil.

Plângeam de nervi la 11-12 ani că nu aveam șosete roz și Mire avea și plecam undeva, nu rețin unde. Și în vremurile alea cine avea o pereche de blugi era rege, cine avea Pif era împărat și cine primea ciocolată chinezească în staniol auriu era cu endorfinele crescute. Și șosetele pe care le aveam erau rupte și cusute deranjau și ea s-a oferit să le coase ea, cu metoda proprie, pe bec, că nu se simte nimic, așa iese neted. E singura dată în viața mea când povestesc asta public și sunt cu gândul la ea pentru că trece prin momente grele și din păcate prea puțin îi pot fi alături. Suntem mereu prinse în programe diferite, deși încercăm să ținem legătura, nu reușim să facem asta zilnic. Dar ne-am regăsit într-un fel și asta e tot ce contează. Unui astfel de om îi săruți mânile și nu îi spui pentru ce în totalitate.

Mi-a reamintit lucruri pe care le-am uitat de când lumea și își aduce aminte de întâmplări de demult de parcă ar fi ieri. Mi-a reamintit de exemplu că începusem să scriu o carte în copilărie, pe care am distrus-o din nu știu ce motive și ea a suferit enorm că am făcut asta. Habar nu aveam că pentru ea a contat, de vreme ce eu o distrusesem și pentru mine nu conta. Presupun că o consideram prost scrisă, de începători, fără șansă și probabil îmi era rușine să o fac publică, să expun ce scriam, ce gândeam. Cam așa a venit ideea cu blogul și s-a conturat și mai mult când o altă persoană dragă mie mi-a zis că aș putea încerca să fac asta, dacă tot mă pasionează să citesc despre cancer, de exemplu. Și așa încet, încet am tot cochetat cu ideea până într-o zi, așa ca ziua de azi, când m-am decis.

De multe ori vreau să îi povestesc lucruri și mă opresc, unele s-au petrecut în 30 de ani cât nu ne-am văzut, altele chiar de curând, de când am reluat legătura. Mă simte într-un fel ciudat chiar dacă nu vorbesc, știe dacă am supărări, nu știu cum face dar mă citește foarte bine. Nu recunosc verbal când îmi spune lucrurile astea, dar mereu mă întreb ce anume din mine transpare într-atât în relația cu ea? Cum poate să facă lucrurile astea când doar vorbim la telefon și știe din inflexiunile vocii și din tensiunea cuvintelor ce simt? A știut de cancerul meu dar nu am lăsat-o să vină prea aproape de la început, ci doar după momentul în care speranța mea la viața a crescut semnificativ. Nu aș fi putut să plec și să reînnod ceva doar pentru scurt timp. Ar fi fost nedrept față de amândouă. A fost, este și va rămâne un om important în viața mea. Despre asta e prietenia pentru mine.