MAMA

Meseria de mamă e cea mai grea. Am auzit asta de mult și nu am înțeles asta decât târziu, târziu de tot. Mama mea e totul pentru mine, de nu ar fi fost ea în momentele mele de cumpănă e mai mult ca sigur că nu rezistam. Și am tot avut momente de cumpănă, multe, multe și ea a fost acolo ca plasa mea de siguranță. Ei nu am putut să îi spun direct că am cancer, ei nu am putut să îi spun că mă doare, că sufăr, că nu înțeleg, că mă zbat, etc. Dar ea a știut tot și fără să îi spun, ea a înțeles tot și a făcut tot ce a trebuit făcut și a rezolvat tot ce a trebuit rezolvat. E un om foarte tehnic ca structură, e ca un bărbat care le rezolvă pe toate și nu se plânge și nu cere ajutor și pare că tot ce face e simplu, dar dacă te apuci tu să faci același lucru vezi că nu poți nici ca timp, nici ca resurse, nici cum, „nici de fel” (e o expresie pe care doar ea o înțelege, e între noi…).

Ar fi vrut să fie la spital cu mine, ar fi vrut să fie la tratamente, la verificări, dar are o vârstă și în plus m-a ajutat cu casa, cu toate. Nu știu cum le-a făcut pe toate, nu știu ce voință poate avea, din ce e construită și în ce fel rezistă. Nu există suficiente zile să îi pot mulțumi îndeajuns. Nu există destule cuvinte să o pot face. Nu există termen de comparație pentru EA.

Când eram mică am refuzat să port o căciulă roșie cu moț și cu buline albe. Nici vorbă să mă convingă mama să o fac, oricât a insistat. Și acum când a trebuit să lupt cu îndârjire, m-am gândit la acea căciulă, dacă nu am vrut-o cu îndârjire maximă, de ce aș vrea să fiu bolnavă, de ce nu pot lupta, tot așa cu îndârjire maximă? Asta m-a motivat să lupt, faptul că știu bine ce vreau și ce vreau eu e să trăiesc, așa cum sunt eu, așa în stilul meu.