Arhive categorie: Spitalul

SPITALUL

Când nu ai fost internat în spital de multe ori, nu prea ai idee ce să iei cu tine, ce e necesar și ce nu. Să știți că internarea la spital nu e ca plecatul în vacanță. Bagajul trebuie să fie limitat cantitativ. Doar strictul necesar. Important e ca acei papuci de spital să fie doar de spital, nu puteți aduce papuci de acasă pentru spital și apoi acasă din nou cu ei și nici invers – papucii pentru spital sunt doar pentru spital. O pereche de astfel de papuci în opinia mea sunt de unică folosință. Aveți 3 internări, vă trebuie 3 perechi de papuci. Și să știți că asta contează într-un mediu în care nimeni nu își dorește microbi. Am fost internată într-un spital în care acei papuci de care vă vorbesc nu aveau ce să caute în sala de operații. Câte astfel de spitale ați întâlnit? Eu am întâlnit unul singur din 5 spitale în care am fost. În acel spital, în sală se intra cu botoșei de unică folosință și cămașă spălată și sterilizată de spital, nu pijamaua proprie. Dușul înainte de operație cu gel de duș antibacterian era obligatoriu. Am fost întrebată dacă accept să intru în sală cheală, având în vedere că nu aveau bonetă pregătită, dar am înțeles că nici baticul meu nu era steril și am acceptat fără să fac scene. Trebuie să înțelegeți că pentru personalul medical faptul că nu aveți păr, lipsa unui sân sau a ambilor, cicatrizări postoperatorii inestetice, etc., nu sunt imagini oribile, ei sunt antrenați pentru astfel de imagini și sunt obișnuiți. Nu vă simțiți în nici un fel mai jos decât interlocutorii, sunteți de fapt niște luptătoare și oricare din cei din jur pot fi în locul dumneavoastră și ei știu lucrul ăsta. O să vedeți că dacă luați totul ca pe o normalitate, așa veți fi și tratate. Din experiență vă spun că în oncologie personalul medical e mult mai uman și mai inimos. Și mulți dintre ei au rude, apropiați, persoane dragi care au trecut sau trec prin același necaz. Cancerul îmbolnăvește omul din orice mediu, din orice categorie de vârstă și nu ține cont de nimic. În alte boli se poate interpreta că ești certat cu igiena, că nu te-ai alimentat cum trebuie sau că ai greșit ceva și uite de asta te-ai îmbolnăvit! În cancer nu e deloc așa. Poți cel mult să-ți reproșezi că nu te-ai monitorizat regulat și că de la momentul la care ai aflat că nu e în regulă ceva, până efectiv ai acționat, a trecut mult prea mult și prețios timp.

În saloane întâlniți pacienți diverși, fiecare cu povestea proprie. E bine să fii empatic, dar trebuie să existe limite. Până la urmă nu vă doriți să plecați cu psihicul la pământ din spital. Da, e real că se leagă prietenii pe viață. Cancerul face asta. Nu știu cum e în alte boli, dar vă pot spune că prieteniile din aceleași experiențe neplăcute sunt mult mai durabile decât restul. Omul care a trebuit să treacă prin ce ai trecut tu, te înțelege mult mai bine decât tot restul celor mai buni prieteni. Deopotrivă o fac și cei cu rude foarte apropiate cu cancer. Și ei te înțeleg în aceeași măsură. Oricum ar fi asta nu abuzați de bunăvoința acestor oameni, toți au necazuri, toți sunt încercați de viață și ei au nevoie de îmbărbătarea voastră. Încurajările trebuie să vină și din partea voastră, trebuie să existe reciprocitate. Într-o lume civilizată, cred că este necesar să spui „Mulțumesc!” mai des decât „Bună ziua!” și să întrebi „Cum ești azi?” mai des decât să spui „Să vezi ce am pățit!” O carte bună, un ziar, o plimbare (dacă e permisă) pot să facă timpul să treacă mai ușor în spital și să ofere satisfacție mai mare decât discuțiile în contradictoriu sau cele cu tentă de disperare.

Deși credeți că nu contează, aspectul pacientului e foarte important. Indiferent de stadiul bolii trebuie să aveți ținută de spital care să fie curată, aranjată și chiar de ce nu cochetă dacă se mai poate. Nu trebuie să arătați ca după bombardament. Un pic de machiaj, ceva colorat nu strică și nu e nu știu ce efort. Altfel vă privesc cei din jur dacă abordați așa toată chestiunea și altfel vă simțiți în interior dacă faceți asta. Ce e mai bine? Să vi se spună „Vai, dar tare palidă sunteți!” sau „Ooo, dar azi arătați tare bine!”. Parcă aș merge pe varianta a doua, deși știu că mă simt doar cum mă simt, sunt cum sunt și arăt cum arăt și nu pot păcăli pe nimeni. Da, dar cu toate astea pot să schimb percepția celor din jur și e un lucru pe care doar eu și numai eu îl pot face. Nici nu vă gândiți că sunt oameni care v-ar adresa diferite cuvinte, dar cu omul cu cancer e greu să comunici, sau cel puțin pentru unii e foarte greu. Mulți se tem să vă spună ceva să nu vă supere, că deh, și așa e mare supărarea!

E mai mult ca sigur că atunci când petreci mai multe zile în spital să ai o nerăbdare maximă să pleci cât mai repede acasă. Și atunci începi cu întrebările și cu văicărelile că oare când o fi, că mai e mult, etc. Ideea de bază e că în spital politica e să stai cât mai puțin, să nu consumi resurse multe, că sunt și alții la rând și au nevoie și ei de loc. Așa că oricum nu te ține nimeni prea mult și ca să stai prea puțin nu e nici asta de dorit. În primele zile după operație e bine să fii atent monitorizată și dacă se decide să mai stai o zi nu te împotrivi, că sigur au ei motive să stabilească așa. Pe principiul: Știe doctorul de ce, că pentru asta a făcut școală!

Mâncarea de spital poate fi și gustoasă. Dar cu siguranță ea nu e mâncarea de acasă și tendința e mereu aceeași: să mai primești ceva, că dacă trebuie? Și unde mai pui că e plin dulăpiorul de lângă pat cu de toate: iaurt, mere, portocale, pâine, undeva sunt șervețele ude, tacâmuri de unică folosință, pungă cu cremă, oglindă, bețe de urechi, prosop, pijama de schimb, lenjerie diversă, carte, borsetă, săpun lichid (nu îl lași în baie, că dacă ți-l ia?), hârtie igienică, batiste de hârtie, cana 2, plasă în plasă și lista continuă. Oricum dacă deschizi dulăpiorul e o mare problemă să îl mai închizi. Dacă nu stau toate în ordinea în care au fost puse inițial, la câte sunt, e evident că nu se mai închide. Și așa te prinde infirmiera și te ceartă: „Vai, doamnă, dar avem garderobă!” Ea zice „garderopă”, dar nu e cazul să ne alarmăm că e pe principiul englezului ”No harm done!” Și tu cu capul în pământ spui că sunt lucruri de imediată necesitate și ai mai spune dar tocmai a trântit ușa la salon și spune cuiva pe hol (tu nu vezi, doar auzi) că uite ce situație s-a creat cu doamna de la salonul 7. Unde mai pui că în altă zi poți auzi că, mda stă în salon de două persoane, cu baie proprie și nu e așa de grav ca în salonul 14 unde i-a înghesuit pe 4 și uite nici baie n-au bieții de ei! Dar ea e tânără și domnul doctor a lăsat-o pe ea aici în salon… Și să te ferească toată suflarea spitalului să se afle că ai venit cu pile și că te-a trimis dr.X. Toți dușmanii lui X sunt acum și ai tăi.

Practic spitalul e o lume codificată și prin ce se scrie în hârtiile medicale și prin modul în care își vorbesc oamenii. Dacă vrei să înțelegi spitalul trebuie să trăiești acolo. La fel de simplu cum îți zâmbesc oamenii acolo, tot atât de simplu îți întorc spatele și oricând devine niciodată, iar bineînțeles devine nici vorbă/nici gând. Pacienții uneori au nume ciudate, cum ar fi: petardă, victimă, savantă, obraznică, aia cu sânul de la 7, grasa, aia cu cancerul, etc. Chiar dacă ești conștientă de lucrurile astea, chiar dacă le auzi involuntar, chiar dacă îți vine să urli, sfatul meu prietenesc e să te abții de la a face cel mai mic gest din care să lași să se înțeleagă că știi cum stau lucrurile de fapt. Încearcă doar să zâmbești și când o faci să fie zâmbet pur și nimic altceva. Și nu uita să spui „Mulțumesc!” ori de câte ori se impune. E posibil ca și în atmosfera și condițiile astea să întâlnești oameni adevărați. Eu am întâlnit astfel de oameni la spital și mi-au demontat tot ce am crezut rău despre spital. Oamenii aceștia sunt și ei la rândul lor părinții, frații, prietenii cuiva și au și ei problemele lor. Se întâmplă uneori să se reverse asupra ta necazurile lor. Nu ai nici o vină, alta decât că te aflai atunci, acolo, la locul nepotrivit și la timpul tot atât de nepotrivit. Unde mai pui că sunt după gărzi, nedormiți, cu dureri de spate, prost dispuși sau chiar cu probleme mari de sănătate. Și ei sunt tot oameni!

Sunt reguli de acces și intervale de vizită și e firesc să fie așa. Dar parcă tot nu ne simțim bine dacă nu fentăm toate astea. Suntem tentați mereu să mai primim o vizită în alt interval, deși poate cei de lângă tine dorm, sau abia au venit de la reanimare și prima zi e cruntă. Când te aduce de la reanimare este ca în vis, culmea că te întreabă la ce salon să te ducă. Eu într-o tură nu am mai știut la ce salon eram. Și nu puteam să spun. Și îi auzeam în jurul meu pe brancardieri vorbind: „Ce să facem noi cu ea, că nu știe în ce salon a fost? Cu cine lucră dr.N? Îi cu Larisa parcă. Du-te întreab-o, că stau eu cu ea!” Doar etajul îl știam. Într-un singur spital era scris pe o brățară pusă la mână: salon, etaj, medic curant. Adică normalitate. Știai nu știai, nu te puteai pierde. Te repartizau imediat. Asta e știut: Omul sfințește locul! Sunt spitale unde totul e altfel, dar se datorează oamenilor de acolo. Ei fac ca ceea ce se întâmplă în jur să conteze, să fie cu reguli, cu răspundere, cu ascultare.

Într-o internare am solicitat să fiu curățată la o plagă infectată. Plaga provenea dintr-o operație făcută în alt spital (montare cateter venos). Personalul medical nu s-a atins de plagă și m-a sfătuit să iau legătura cu cei care m-au operat inițial. Tradus când faci infecție nimeni nu și-o asumă. M-am reoperat tot unde m-au operat inițial, așa cum am fost sfătuită (mi-a fost suprimat cateterul). Fiecare operă de artă cu artistul ei! După operație, la vreo 2 săptămâni și după insistențe multe mi-au trimis antibiograma și am aflat ce infecție era și la ce antibiotic e microbul sensibil. Pe rețetă la diagnostic mi s-a scris la poantă „cefalee”. Nu mi-a venit să cred, am citit de 2 ori, era cefalee și basta!

Dacă spitalul are o grădină sau un parc lângă e bine de știut ca să vă plimbați. După operații, când e permis e foarte importantă mișcarea. Trebuie să vă mișcați să nu fie probleme de circulație a sângelui. Degetele de la mâni și de la picioare se mișcă imediat la trezire și e bine să faceți asta ori de câte ori vă amintiți. Dacă vă doare după operație ceva, spuneți personalului medical și vi se pot oferi calmante perfuzabile. Eu nu am abuzat de asta că m-am gândit că dacă se agravează și doare mai rău e mai bine ca să nu obișnuiesc corpul cu calmantele, dacă pot suporta. În general nu iau calmante de durere. Rar am făcut asta. O dată am luat ceva că știam că pe viu o să-mi fie curățat locul drenului cu o pensă. Și asta chiar doare, că mai trecusem o dată prin experiența asta. Plimbarea în parc sau grădină e necesară și face parte din recuperare. Dacă e frig vă puteți plimba și pe holurile spitalului, ideea e să faceți mișcare și să circule sângele și corpul să-și reia funcțiile.

Să nu plecați fără bilet de externare! Adunați-vă toate actele medicale și deschideți un dosar medical. Și spitalul are unul, dar și noi trebuie să avem un astfel de dosar. E bine să fie ordonat și să aibă un opis sau să fie aranjate documentele în așa fel încât să regăsiți ce căutați relativ repede. Citiți aceste acte medicale și încercați să le înțelegi și eventual cereți sprijin dacă limbajul vă depășește înțelegerea. Cineva vi le poate traduce, ca să zic așa, pe înțelesul dumneavoastră. Eu așa am învățat cuvinte noi: heredocolateral, ptoză, stromă, lambou, hialinizat, etc.

P.S. Azi se împlinește un an de când am pierdut un sân și odată cu el dreptul la viață normală.