Arhive categorie: Reconstrucție mamară

RECONSTRUCTIE ETAPA 2

Etapa a II-a a reconstructiei este cea in care se corecteaza cicatricile, se construieste mamelonul, simetric cu celalat san (cel sanatos) si in cazul meu, o lipoabsorbtie din fesa intacta dar mai mare si un lipofilling la nivelul sanului reconstruit si unul la nivelul fesei contralaterale, in zona de recoltare a lamboului liber transferat in etapa intai.

Complicat nu cred ca fost, dar dureros de data aceasta da, pot spune ca a fost. Zona de fesa si spate a fost colorata luni de zile si a durut ingrozitor. A trecut insa si arata foarte bine toate cicatricile. La 2 ani distanta de reconstructie se considera a fi rezultatul optim. Atunci cicatricile sunt palide, albe, sanul reconstruit cade natural si se simte ca atare (are ligaturi nervoase, pentru ca acum se pot identifica nervi senzitivi si se poate realiza acest lucru). E o operatie care in sfarsit aduce linistea si demnitatea aceea de a fi femeie, de a avea ambii sani la pachet cu fese mai mici un pic. Nu se intampla totul peste noapte, e mult de astepat, dar merita. Ce nu merita e simetrizarea sanului contralateral, asta nu. Trebuie lucrat asa incat reconstructia sa se alinieze dupa sanul contralateral (sanatos). Eu asa cred ca e corect. Daca o mica particica din tine e acolo, atunci sa ramana naturala, asa cum e ea, pentru ca sunt destule interventii, ajunge. Undeva trebuie trasa o linie. Si plastia la fel ca si estetica tind spre infinit, inca o operatie si inca una…ca noi credem ca o sa aratam si mai bine, si mai bine. Nu uitati ca nu suntem construite din metal, suntem carne si oase si nu rezistam oricat. Undeva veti trage oricum linia aceea de final, insa aveti in vedere sa nu fie prea tarziu si sa va para rau.

 In final va spun ca merita, ca e de bine si da starea de bine si de implinire si ca nu influenteaza recidiva in nici un fel. Nu am gasit nici un studiu care sa indice asa ceva si credeti-ma am cautat mult si am citit mult pana sa aleg o reconstructie portivita pentru mine. Si mai insist asupra faptului ca nu trebuie sa va simtiti vinovate pentru ca va doriti reconstructia, e normalitate sa doriti asta si tot normalitate sa va fie oferite astfel de solutii in locul vorbelor adresate cu repros: Dar nu v-a ajuns cat v-ati chinuit? Eu zic sa raspundeti cu asta: Mut si muntii, pentru ca vreau si pot!

IN LOC DE RECONSTRUCTIE ETAPA 2, DEPRESIE

Daca vrei sa te simti om dupa cancer, trebuie sa ai un loc de munca si o munca pe care sa o desfasori cu pasiune, trebuie sa ai prieteni cu care sa razi, trebuie sa ai timp liber si concedii in care sa te bucuri si sa te relaxezi si trebuie sa ai un scop in viata, viata atat cat a mai ramas din ea.

Cand am scris tot ce am scris in cancer si despre cancer a fost un zvac, un impuls ceva care m-a motivat sa redau partea vazuta de mine, traita de mine si de altele si altii ca mine, dar si partea nevazuta, umilinta indurata si calitea umana din jur, care lasa de multe ori de dorit.

Acum cand zic ca a trecut ceva timp si incerc sa ma motivez sa mai scriu, nu mai am acelasi impuls de a scrie, pe de o parte ca nu doresc sa mai scriu despre cancer si evaluarile la 3 luni, 6 luni, 1 an s.a.m.d. si pe de alta parte ca nu stiu daca dupa tot zbuciumul meu am obtinut chiar ce mi-am dorit. Da, am facut reconstructie, da arata bine si e un alt comfort psihic sa zic asa, dar e clar ca nu voi mai fi niciodata omul de dinainte de toate astea. De ce? Pai, am ales sa nu revin la ce am fost inainte si sa imi creez aceleasi false probleme, aceleasi trairi si aceleasi ganduri. Am ales sa incerc altceva, sa ma schimb, sa schimb ceva din tot ce nu imi facea placere. Partea buna e ca desi crezi ca nu poti schimba prea multe, totusi sunt destule de schimbat. De exemplu poti schimba atitudinea fata de tine, fata de ceilalti. Poti fi mai bun, poti fi mai de nadejde pentru ceilalti, poti asculta mai bine, poti sa filtrezi mai bine gandurile si poti sa fi mai vesel si mai optimist. Si poti sa faci toate astea pentru ca te-ai mai indepartat de durere, de rau si de frica de moarte.

Eu am trecut printr-o depresie post reconstructie, dupa prima etapa de reconstructie. Cum s-a intamplat asta nu stiu. Medicul oncolog zicea ca e ciudat si nespecific (tot asa ca tot ce e legat TNBC) ca asta se intampla pana acum daca era sa se intample. Si totusi am patit asta la aproape 4 luni dupa reconstructie. M-am trezit intr-o zi ca ca nu mai era bine nimic in jur, ca nimic nu avea sens, am refuzat sa ma tratez, am innebunit pe toata lumea din jur, mi-am luat un concediu de vreo 2 saptamani si m-am mutat la mama. Am luat in final tratamentul prescris, am dormit mult, m-am mai chinuit vreo trei luni si apoi m-am trezit la realitate in plina pandemie ca vreau acasa la mine si la ai mei si ca oare ce a fost asta? Nici acum nu imi explic, nu stiu cum s-a inamplat si de ce, doar ca am avut o mie de intrebari la care nimeni nu mi-a putut raspunde ca era pandemie si nu avea nimeni chef de mine si de povestile mele. Si asa am ramas si cu starile nepovestite, nevorbite si greu de inteles tot ce s-a intamplat. Am intrat in conflict cu toti, practic nu reuseam sa finalizez o discutie fara cearta, nemultumire, vinovati, etc.

Cred acum ca toate astea s-au intamplat pentru ca am vrut schimbari si nu le-am facut eu, am crezut ca se vor realiza de la sine. Si asta tot incerc sa va explic si nu stiu cum sa redau mai clar: schimbati ce aveti de schimbat pentru confortul personal, pentru reusita tratamentelor chinuitoare si multilante la care ati fost supuse, ca daca nu schimbati voi, toate neimplinirile si nemultumirile voastre se intorc ca un bumerang si va chinuie pana va doboara din nou. Demolati ce e de demolat, nu mai lasati nimic din ce nu va doriti…si daca ramane un gol e mai bine un gol adevarat decat o iluzie a ceva ce strica tot si dauneaza tuturor.

Am scris o lista cu dorinte, chiar in martie la inceput de pandemie si am zis ca mare parte din ea nu se implineste in viata asta, pentru ca nu vedeam mai departe de un eventual maine, peste o saptamana sau ceva in sensul acesta. Si uite ca o parte le-am bifat: am fost la mare, am fost la schi, am mers pe tocuri, am plete si am asternut ceva ganduri pe hartie.

Dar ce sa vezi? Mai am si alte dorinte, nu sunt doar acelea 10 din lista. Asta zic eu ca inseamna ca am trecut limita, limita aceea in care cu rezerve iti doresti ceva, asa ceva dar nu prea mult, nici prea putin, parca nerealizabil. Acum ce sa zic? Vreau mai mult, ma gandesc la meseria mea, cea pe care am lasat-o deoparte pentru alte cele, chiar neimportante. Mi-o doresc inapoi cu ardoare si am o opozitie in jur pe masura. Si am ramas tipul omului caruia daca ii e interzis si nu se poate, doar atat sa imi spui, ca nu mai scapi de mine si de ambitia mea. Asta nu o pot schimba, asta e constructia. Spune-mi: nu se poate, nu ai cum sa faci asta si mut muntii din loc…ii mut pentru o idee, o meserie, o sentinta la moarte. Dar cat de greu poate fi? Si unde anume scrie ca nu se poate sau ca e interzis? Am o singura viata si am inteles mult prea tarziu!

PLASTIE CU ȚESUT AUTOLOG

Am căutat și studiat mult timp până m-am decis ce tip de reconstrucție aleg. Asta ar trebui să facă orice femeie cu mastectomie radicală, să caute, să se informeze și aleagă în deplină cunoștință de cauză.

Am trecut mai întâi firesc prin a face diferența între estetică și plastie, pentru că nu am înțeles până acum ce e una și ce reprezintă cealaltă. Acum am aflat că în cazul meu e vorba de plastie și că estetica presupune să înfrumusețezi ce ai, nu să reconstruiești ce îți lipsește…Am citit studii clinice despre reconstrucțiile cu țesut propriu (autolog) și am înțeles ce înseamnă și care este satisfacția la distanță de doi ani de la operație și anume că se simte ca un sân real, pentru că este irigat și pentru că în timp este perceput la fel ca un sân natural, lucru pe care o reconstrucție cu implant nu o poate aduce niciodată. De asta am ales reconstrucția cu țesut propriu, însă mi-a fost foarte, foarte greu să mă decid ce tip de reconstrucție cu țesut propriu aleg. Și uite așa am început să citesc despre toate tipurile, la fiecare ce riscuri există în zona donoare (zona de unde se recoltează piele, mușchi, grăsime, vas de sânge) și cum arată zona reconstruită imediat, la două luni, la un an și după doi ani de la reconstrucție. Există două tipuri de reconstrucții cu țesut propriu: cele prin transfer liber, care implică microchirurgie (am găsit date despre DIEP, SGAP, IGAP și TUG cu riscuri de necroză parțială sau totală a lamboului liber transferat) și cele care nu implică transfer liber, ci se realizează prin împingerea pe sub piele și fixarea unei părți a unui mușchi în zona de reconstrucție și aducerea unui vas de sânge și conectarea lui (am regăsit TRAM, LD-latissimus dorsi). Cele mai populare și mai des efectuate la ora asta sunt DIEP și dublu DIEP, zona donoare este cea abdominală, o bucată sau chiar două bucăți din mușchiul drept abdominal/mușchii drepți abdominali este/sunt adusă/e prin transfer liber împreună cu piele de pe abdomen și vas de sânge. Conexiunile la artera mamară sau toracală se realizează la microscop, se lucrează pe vase de sânge de diametre de cca. 1,5 mm, practic e necesară o bună experiență în microchirurgie reparatorie, foarte bune cunoștințe de anatomie umană și ce e foarte greu de găsit mână să sculpteze ceea ce se recoltează din zona donoare. Sculptura e partea cea mai grea, nu mulți fac asta, iar la noi în țară cred că îi numeri pe degete. Se lucrează într-o echipă de 2-3 medici și este o disciplină și o ordine perfectă, iar după 9-12 ore de muncă, o pacientă iese cu unul sau ambii sâni reconstruiți cu țesut autolog. Sacrificiul pacientei – trebuie precizat lucrul acesta că e foarte important – constă în acceptarea unei cicatrici orizontale pe abdomen, foarte mare, de la un șold la altul (asemănător abdominoplastiei), a unei cicatrici mai mici în jurul ombilicului și a unei cicatrici ovale în zona de sân reconstruit. Riscurile sunt legate de apariția herniei abdominale, mai frecvente la TRAM și mai puțin fecvente la DIEP, pentru că se lucrează pe perforante (se ia o parte din muschi, nu tot mușchiul). Pentru un abdomen care oricum necesita abdominoplastie se poate spune că vin la pachet două operații într-una singură. Pentru un abdomen plat…e greu de ales DIEP pentru că o astfel de cicatrice abdominală nu e ușor de acceptat. Rezultatul estetic însă pe sânul reconstruit este net superior oricărei alte plastii, pentru că DIEP aduce suficientă piele astfel încât să se vadă din cicatricea ovală doar o jumătate (cea superioară), jumătatea cealaltă fiind ascunsă în șanțul inframamar. O perioadă de cca. 6 luni trebuie așteptat să cadă gravitațional construcția și apoi se pot corecta cicatricile și se poate face simetrizarea și se poate construi și complexul areolaro-mamelonar (areola se realizează prin tatuare în cabinete specializate pentru astfel de tatuaje).

Cu toate acestea, eu nu am ales DIEP pentru că nu am o constituție care să fi impus abdominoplastia, în plus am făcut histerectomie totală și anexectomie bilaterală și asta implica un risc, nu se știe în ce stare sunt mușchii drepți abdominali. Am ales SGAP (reconstrucție cu o parte din mușchiul gluteal) pentru că volumul care îmi era necesar nu era foarte mare, cicatricea e pe jumătate din lungimea celei de pe DIEP, e plasată în linia chilotului, se maschează ușor. Riscurile sunt minime, diferența între cele două fese e mică, dar sesizabilă (se poate corecta cu lipofilling). În plus aici nu e zonă de recidivă așa cum e abdomenul…Recuperarea e foarte ușoară, mobilizarea se face a doua zi dimineața după operație. SGAP e mai greu de realizat decât DIEP și TRAM, impune o experiență bună în chirurgie plastică și microchirurgie reparatorie, tehnică de lucru foarte bună, timp operator mai lung. Pentru reconstruirea unui sân prin SGAP operația mea a durat nouă ore. În cinci zile se știe dacă e caz de necroză totală sau parțială și în două săptămâni se poate spune dacă operația a reușit în totalitate. La mine au trecut 12 săptămâni, s-a reluat sensibilitatea părții transplantate și senzația e incredibilă! Aș face oricând din nou operația, nu m-aș gândi de două ori. Eu am căutat poze și din păcate nu se găsesc prea multe și cele care sunt postate nu au fost relevante pentru mine. Am văzut de exemplu poze cu sân reconstruit DIEP dar fără poze ale abdomenului… Cred că trebuie văzută și partea plină și cea goală a paharului. Și mai cred că până la urmă arta în plastiile de acest gen e să construiești pe o zonă unde nu e nimic, nimic în afara unei cicatrici mari care înglobează mastectomie radicală și limfadenectomie …În cazul meu nu a înțeles niciun cadru medical de ce am fost tăiată și suturată așa, iar pentru mine în final a contat doar că am fost salvată, nu cum arată cicatricea. Despre cum arăta cicatricea însă am primit detalii în momentul reconstrucției, când am aflat că și o parte a mușchilor pectorali a fost îndepărtată, deși în scrisoarea medicală se spunea că au fost prezervați pectoralul mic și mare. Cꜥest la vie!

Rămâne ca fiecare să aleagă ce dorește, dar asta implică informare și documentare. Vă recomand www.medscape.com dacă aveți cunoștințe de limba engleză. Aici sunt studii clinice și poze destul de relevante cu zone donoare și tipuri de reconstrucții cu țesut autolog.

De reținut că toate cicatricile pălesc în timp, reconstrucțiile cu țesut propriu poate că nu arată cel mai bine la început, dar pe măsură ce timpul trece arată din ce în ce mai bine, nu trebuiesc reoperate la ani distanță, sunt construcții garantate pe viață, sânii reconstruiți se simt ca sânii naturali și pacientele cu reconstrucții cu țesut autolog conform studiilor clinice sunt mai satisfăcute de rezultate la distanță de doi ani de la operație față pacientele cu reconstrucții cu implanturi mamare.

Informații utile regăsiți și aici:

https://www.mdanderson.org/treatment-options/breast-reconstruction.html 

Aici găsiți un studiu comparativ privind satisfacția celor care au făcut DIEP versus alte tipuri de reconstrucții cu țesut autolog (e foarte interesant):

https://www.elynsgroup.com/journal/article/comparison-of-aesthetic-results-and-quality-of-life-after-breast-reconstruction-by-diep-vs-pap-sgap-tug-and-latissimus-dorsi

 

RECONSTRUCȚIA MAMARĂ

Statistica arată că procentul de reconstrucții mamare post mastectomie e foarte mic. Și sunt multe femei care acceptă să trăiască practic mutilate, din rațiuni numai de ele știute. În lumea medicală se spune că pierderea unui sân e echivalentul pierderii unei rude de gradul întâi și de aici și neșansa de a te decompensa. Dacă intervine depresia, ea e greu de ținut sub control și e și mai greu în cazul pacientului oncologic, pentru că se spune că acest tip de pacient este cel mai greu de gestionat. Sunt medici chirurgi care ar opera astfel de pacienți fără să mai și stea de vorbă cu ei, pentru că e grea comunicarea, e foarte grea. Pacienții oncologici care înțeleg că doar li s-a oferit timp, au șanse mai bune să treacă cu bine chimioterapia și chiar să învingă cancerul, atunci când acesta e chimiotratabil. Pacienții care sunt disperați riscă să nu poată să fie ascultați și trebuie să ceară ajutorul unui psiholog sau chiar al unui psihiatru. Dar când se ajunge la faza asta, pacientul nu numai că nu își dorește să meargă la psiholog, refuză cu îndârjire și are cu totul și cu totul alte preocupări. Operația de reconstrucție mamară e un soi de medicament pentru suflet și dacă ea reușește și pacienta nu are așteptări nerealiste, o astfel de operație îi poate prelungi viața și îi poate reoferi feminitatea și bucuria fiecărei zile. E însă de gândit și de cerut sfatul unui chirurg plastician, pentru că soluțiile reconstructive în opinia mea trebuie să fie individualizate, nu standardizate. Spun asta pentru că structura anatomică nu permite fiecăreia același tip de abordare. Post mastectomie aș alege soluția de reconstrucție cu țesut propriu și aș evita corpurile străine. E o alegere liberă, proprie, fiecare face ce simte că e bine. Cu alte cuvinte aș alege o soluție de chirurgie plastică și nu m-aș gândi foarte mult la estetică (silicon , volum etc.).

Ce e foarte interesant este că deși de multe ori bolnavii de cancer caută aprobarea celor din jur pentru a face sau nu chimioterapie, radioterapie, diferite tratamente, familia, cei apropiați, cunoscuții etc. nu sfătuiesc și nu intervin în niciun fel. Acceptă orice alegere o face cel sau cea în cauză și îi respectă decizia. E dacă vreți un soi de alegere liberă, că tot nu se știu rezultatele. Dar dacă vine vorba de reconstrucție, dintr-o dată toți au păreri și chiar se poate ajunge până la /de ce vrea să facă asta/ dacă tot a trecut prin ce a trecut, eu nu aș mai face asta/ vai nici vorbă, dar nu i-a fost destul cât a îndurat/ te iubește și așa/, etc. Adică dacă rezultatul e unul predictibil: știm că ea va arăta mai bine (pentru că e evident că de la a nu avea sân, la avea un sân reconstruit e o diferență enormă de fond, de formă, de suflet, de mentalitate) atunci avem ceva de spus, putem să ne dăm cu părerea și chiar să sfătuim și să condamnăm poate dorința de normalitate. E interesant, nu? Eu trăiesc asta în acest moment și mi se pare de departe testul perfect pentru a vedea cu cine stai de vorbă. Așa îți poți plasa interlocutorul acolo unde e în realitate. Așa e sigur că nu te înșeli asupra lui.

Și închei prin a spune că am fost la primul consult pentru reconstrucție mamară și mi-au crescut aripi cu ocazia asta. Sigur că nu încă nu pot zbura, dar când o să o fac voi povesti negreșit și despre zbor…un zbor după un an, două luni și 28 de zile…