Arhive categorie: Gânduri

PREȚ

Totul are un preț pe lumea asta, cred că sunt vorbe spuse de cineva demult, în copilăria mea, preluate de și mai demult. Da, totul are un preț pe lumea asta. Mi-a fost greu să accept asta, să înțeleg asta și mai ales să trăiesc asta. Cu toate acestea, viața în sine e neprețuită, chiar nu poți pune preț pe asta și cine o face cred ca își asumă un păcat capital. Dar, restul, totul costă și te costă oricât de mult ai crede ca nu e așa. Totul e de vânzare, totul se cumpără la un moment dat, contează cât de bun comerciant ești și fără să știi și tu vinzi ceva și la rândul tău cumperi altceva. Spun toate acestea cu ghilimelele de rigoare, pentru că nu mă refer la cumpărături obișnuite. Dar oare cât de bine te poți simți când oferi ceva ca pe o plată și când primești ceva la fel în schimb? Cât de bine te poți simți când faci ceva fără să primești ceva în schimb? Cred că mult mai bine, dar probabil nu e în firea noastră să oferim fără să ni se ofere ceva în loc. Când poți înțelege cum se simte cel de lângă tine, cea de lângă tine? Cred că doar atunci poți înțelege când intri în papucii lui sau ai ei și când trăiești la propriu ce trăiește omul respectiv. Și cred cu tărie că doar când ai propriile experiențe de viață dure doar atunci poți înțelege cu adevărat esența lucrurilor. În rest e poveste, superficialism și bravadă. Cred ca prietenia în ziua de azi e supraestimată, că oamenii se înconjoară de alții asemena lor doar pentru un scop, un interes, cred ca a murit camaraderia si că în vremurile de azi dacă nu te adaptezi riști să fii dat la o parte. Dar a te adapta înseamnă să renunți la ce crezi, la ce ești, la a accepta că ce simți nu trebuie sa transpară, la a te preface că ești și tu la fel, deși detești tot ce vezi și nu înțelegi nimic din comportamentul din jurul tău. A fi prietenul cuiva e o chestiune de interior și nu de exterior. Prietenia la fel ca viața e neprețuită, dar spre deosebire de ea e rară, nu o găsești la fiecare pas și poți trăi o viață fără a o întâlni. Ajungi să te întrebi dacă cineva îți zâmbește ce interes are, ce ascunde, ce vrea de la tine? Și te crezi la un moment dat paranoică că faci asta, dar când vezi că nu e așa îți dai seama că da, vrea ceva, că nimic nu e dezinteresat că se pofită de orice și oricum, că asta înseamnă să fii adaptabil în zilele noastre. Ăsta e prețul pe care trebuie să îl plătești să fii acceptat într-un cerc anume, să te supui regulilor și să fii la fel ca mulțimea, acum nu mai contează individul, doar interesul de grup, grup format pe principii în stânsă legătură cu nevoile proprii, nu format pe prietenie. Tot ce am crezut și am susținut despre prietenie mi s-a demontat chiar de cei pe care îi consideram prieteni, în nici un an de când cât de cât m-am pus pe picioare. De ce? Uite de aia, că am alte așteptări și că nu am ce oferi la schimb pentru ele. Am sărăcit la propriu și la figurat căutând răspunsul la nimicul numit prietenie. Nu mai are vreun preț… pot doar sa zic…

Și mai zic ceva: știu care a fost lecția pe care nu am învățat-o până acum…să încetez să mai fiu naivă, credulă și de umplutură.

LIMONADA MEA

Am primit de curând o felicitare, foarte drăguță. Printre altele, în ea era ideea că viața mi-a dăruit o serie de lămâi și că eu am făcut cu succes din ele o limonadă. Nu m-am gândit niciodată la viața mea în felul acesta, dar poate fi văzută și așa. Acum mă duc mai departe cu gândul și zic că cel puțin o lămâie din cele primite de-a lungul vieții era de fapt portocală văzută din poziția de acum.

Acum că limonadă am reușit să fac, întrebarea e: Cu cine o beau? Răspunsul e evident: Cu soțul meu, desigur! Nu-i place lui limonada, dar mă iubește și dacă asta îi ofer, asta bea. Dar îi promit să o transform în bere, că dacă am reușit să fac limonadă, acum cât de greu poate fi să fac din ea bere? Eu zic că pot, că mă cunosc bine. Promit să public rețeta pe blog.

O primăvară frumoasă!

FAIRPLAY: BLOG sau PSIHOLOG

Când am început să scriu despre mine și despre povestea cu cancerul nu mi-am dat seama imediat că fac în felul acesta terapie. Dar după ceva timp am găsit titlul acesta și am zis că e fairplay să vă spun că de fapt e terapie. Nu e ca și cum m-aș duce la psiholog, dar dacă stau să mă gândesc nu e departe. Care e diferența? Acolo împărtășești tot ce vrei – la fel ca și aici, dar ai un singur interlocutor – aici ai mai mulți cititori. Până la urmă e tot o descărcare…

Îmi dau seama acum de asta, pentru că aproape tot ce scriu sau am scris are încărcătură emoțională mare, de cele mai multe ori nu pot să recitesc. Sunt pe alocuri erori de redactare, de exprimare, diverse. Îmi e greu să recitesc și să fac corectură.

Așa că ideea e ori să mergeți la psiholog, ori să faceți ce fac eu: scrieți pe blog, ocupați-vă mintea, vă simțiți utile în felul acesta și traversați ușor o perioadă plină de incertitudine.

Și nu vreau să fiu rea  – nu știu cât costă un psiholog bun, dar blogul e mai ieftin!

GÂNDURI

Constant îți trec prin minte gânduri și mereu vin unele noi și alte revin și unele te macină, unele dor, unele te înfurie și totul e repetitiv. Când ești mai îngândurat și mai necăjit trebuie doar să te oprești din a gândi prea mult și să începi să îți spui ție ceva motivațional. Asta se poate face cu o rugăciune, cu un citat celebru care îți place, cu o poveste cu morală, cu orice crezi că te motivează. Stările negative și gândurile negative sunt aliatele cancerului. Și medicii spun că trebuie să avem o stare pozitivă, că totul vine de la cap. Eu la început nu am înțeles, pentru ca am luat-o anatomic, adică dacă am cancer la sân care e legătura cu capul? Nu mă doare, nu amețesc, deci ce să înțeleg, că trebuie să mă caut la cap? Nu, ideea era să îmi filtrez bine gândurile să caut să gândesc pozitiv și să las asta să se răsfrângă și în restul corpului. Totul pleacă de la cap…mie mi s-a demonstrat că așa e. Gândiți-vă doar la lucruri frumoase, limpezi și ce nu e așa cum ar trebui și nu puteți schimba, nici nu încercați să o mai faceți! Dați-vă pauză de la duce lupte fără sens, alegeți lucrurile simple, așa cum sunt ele și o să vedeți că sunteți mai fericite cu ce aveți, decât cu ce încercați să schimbați, să transformați și să obțineți. Dar omul e o specie prin definiție nemulțumită și vrea mai mult, unii zic că nu ar fi evoluție dacă nu ar fi dorința de transformare, schimbare etc. E o mare dilemă pentru mine dacă e așa sau dimpotrivă nu e așa.

CUI TE POȚI CONFESA?

Dacă până la diagnosticul de cancer nu am fost extraordinar de dispusă să vorbesc despre mine, după diagnostic și operația de mastectomie unilaterală și limfadenectomie stângă am devenit mult, mult mai extrovertită. În chimioterapie chiar nu ai mare control ce vorbești. Spui și ce nu vrei să spui. Și nu e rău că spui ce gândești. Problema e cu cei din jurul tău. Ei nu reacționează cum ar trebui pentru că nu au habar că tu spui lucruri reale și nu mai ai filtre. Și tu nici măcar nu ai de gând să pui filtre pe ce spui, pe ce simți și pe ce vrei. Asta s-ar putea să fie o mare problemă cu care, ori cei din jur se obișnuiesc și încep să te înțeleagă și să te accepte, ori se produc fracturi mari în relații și nu se mai poate face nimic. Ideea e că tu nu mai ești dispus să trăiești după regulile altora. Eu am propriile reguli și încerc să trăiesc de acum așa. Am impus în jurul meu asta și e bine așa pentru moment. Un individ până se descoperă durează destul de mult. Dar când știi ce ești și ce ți-a lipsit și ce îți dorești nu mai ești dispus să trăiești cum ți-au spus alții că e bine. Vrei să trăiești cu regulile tale, în lumea în care te simți tu bine și căreia simți tu că îi aparții. Vezi clar că așa cum ai trăit nu o mai poți face. Cancerul te schimbă și e bine să rămâi schimbat, să nu redevii ce ai fost. Cancerul încearcă să te învețe ceva, nu e doar boală. Ca să supraviețuiești trebuie să deprinzi mecanisme noi de apărare și supraviețuire. Corpul nu e dotat din start cu ele, că altfel nu făceai cancer! E boala secolului, e boala supremă cum spun mulți. Nu știu ce e, însă știu că pe mine m-a schimbat complet. Cu cancerul ăsta am pierdut tot și am câștigat timp, cum îmi place să tot zic. Și de timpul rămas mă bucur mult mai mult decât o făceam înainte.

După o astfel de experiență e posibil să ai momente în care oameni pe care i-ai văzut toată viața într-un fel, apar schimbați. Ei nu sunt schimbați, vă pot spune asta cu siguranță, doar devin transparenți, adică tu îi poți citi. E un lucru fascinant, cred că se poate întâmpla după orice boală sau eveniment greu din viața asta și cred că explicația constă în faptul că acel eveniment te-a maturizat, te-a adus unde trebuia să ajungi și ți-a deschis o altă percepție asupra celor din jur. Acesta e și motivul pentru care lucrurile spuse cuiva, într-un anume fel, nu mai contează, sunt directe și nu sunt prelucrate. Dacă ai trăit cu mască sau măști, ai urât regulile la care te-ai tot supus, ai acceptat orice târg, te-ai justificat pentru orice atitudine sau faptă și nu ai trăit o secundă din viață cum ai dorit, acum e timpul să începi să faci asta altfel. Dă-ți voie să trăiești adevărat!

NU MAI POT

La mine „nu mai pot” a venit când am terminat tot tratamentul chimioterapic și chirurgical și am ajuns în punctul în care așteptam ca medicul oncolog să mă evalueze, să realizăm un bilanț și să își dea acordul pentru reconstrucție. Aici a intervenit un „nu mai pot” și un „nu mai rezist așa”. Asta pentru că m-am trezit la realitate, am văzut că sunt infirmă, am căutat metode de reconstrucție și poze după reconstrucție, ca să-mi fac o idee despre cum pot arăta după și pentru că m-am gândit dacă pot în viitor să-mi schimb calitatea vieții sau e departe lucrul acesta pentru mine și chiar imposibil.

Și să știți că și atunci când vă spuneți că nu mai puteți, tot mai puteți un pic de tot. Asta așa ca o constatare a mea, pe propria mea piele. Te motivezi cumva, îți spui lucruri și îți pui în gând să faci mai multe pentru tine și pentru a depăși cu bine greul care te apasă și o să vezi că poți, chiar poți mai mult decât crezi vreodată că ai putea. Totul e la nivel de gânduri, de stări și de trăiri și dacă lucrezi un pic la partea emoțională o să fie bine. Nu am mers la psiholog în perioada asta, poate e bine să o faceți, nu știu ce să zic, depinde probabil ce așteptări aveți din partea asta. Pentru mine discuțiile cu colegele de serviciu, cu cei din familie, cu prietenii apropiați, modul meu de a trata problema un pic la modul glumeț, un pic cu detașare, un pic cu ochi critic a ajutat foarte mult și nu a fost necesar altceva. Nu e de neglijat însă acest aspect pentru că odată instalată depresia la un pacient oncologic e greu de luptat, e greu de ținut sub control și e și mai greu de rezolvat, iar pe termen lung poate conduce la neajunsuri mari. Trebuie văzut foarte serios dacă puteți face toate astea singure sau e necesar un ajutor de specialitate. Nu bravați că puteți dacă nu puteți! Nu e rușine să spui „nu mai pot” și să ceri ajutor!