Arhive autor: Ina

PREȚ

Totul are un preț pe lumea asta, cred că sunt vorbe spuse de cineva demult, în copilăria mea, preluate de și mai demult. Da, totul are un preț pe lumea asta. Mi-a fost greu să accept asta, să înțeleg asta și mai ales să trăiesc asta. Cu toate acestea, viața în sine e neprețuită, chiar nu poți pune preț pe asta și cine o face cred ca își asumă un păcat capital. Dar, restul, totul costă și te costă oricât de mult ai crede ca nu e așa. Totul e de vânzare, totul se cumpără la un moment dat, contează cât de bun comerciant ești și fără să știi și tu vinzi ceva și la rândul tău cumperi altceva. Spun toate acestea cu ghilimelele de rigoare, pentru că nu mă refer la cumpărături obișnuite. Dar oare cât de bine te poți simți când oferi ceva ca pe o plată și când primești ceva la fel în schimb? Cât de bine te poți simți când faci ceva fără să primești ceva în schimb? Cred că mult mai bine, dar probabil nu e în firea noastră să oferim fără să ni se ofere ceva în loc. Când poți înțelege cum se simte cel de lângă tine, cea de lângă tine? Cred că doar atunci poți înțelege când intri în papucii lui sau ai ei și când trăiești la propriu ce trăiește omul respectiv. Și cred cu tărie că doar când ai propriile experiențe de viață dure doar atunci poți înțelege cu adevărat esența lucrurilor. În rest e poveste, superficialism și bravadă. Cred ca prietenia în ziua de azi e supraestimată, că oamenii se înconjoară de alții asemena lor doar pentru un scop, un interes, cred ca a murit camaraderia si că în vremurile de azi dacă nu te adaptezi riști să fii dat la o parte. Dar a te adapta înseamnă să renunți la ce crezi, la ce ești, la a accepta că ce simți nu trebuie sa transpară, la a te preface că ești și tu la fel, deși detești tot ce vezi și nu înțelegi nimic din comportamentul din jurul tău. A fi prietenul cuiva e o chestiune de interior și nu de exterior. Prietenia la fel ca viața e neprețuită, dar spre deosebire de ea e rară, nu o găsești la fiecare pas și poți trăi o viață fără a o întâlni. Ajungi să te întrebi dacă cineva îți zâmbește ce interes are, ce ascunde, ce vrea de la tine? Și te crezi la un moment dat paranoică că faci asta, dar când vezi că nu e așa îți dai seama că da, vrea ceva, că nimic nu e dezinteresat că se pofită de orice și oricum, că asta înseamnă să fii adaptabil în zilele noastre. Ăsta e prețul pe care trebuie să îl plătești să fii acceptat într-un cerc anume, să te supui regulilor și să fii la fel ca mulțimea, acum nu mai contează individul, doar interesul de grup, grup format pe principii în stânsă legătură cu nevoile proprii, nu format pe prietenie. Tot ce am crezut și am susținut despre prietenie mi s-a demontat chiar de cei pe care îi consideram prieteni, în nici un an de când cât de cât m-am pus pe picioare. De ce? Uite de aia, că am alte așteptări și că nu am ce oferi la schimb pentru ele. Am sărăcit la propriu și la figurat căutând răspunsul la nimicul numit prietenie. Nu mai are vreun preț… pot doar sa zic…

Și mai zic ceva: știu care a fost lecția pe care nu am învățat-o până acum…să încetez să mai fiu naivă, credulă și de umplutură.

STIMA DE SINE

Când am auzit prima dată că pierderea sânului este legată de stima de sine am considerat că e o mare aiureală, că nu are fundament științific, că nu a studiat nimeni aspectul acesta, tot așa cum niciuna dintre noi nu beneficiază de vreo consiliere psihologică, decât dacă o ia pe arătură, deși în jurul nostru toți sunt preocupați de starea noastră de bine.

Eu cred că stima de sine e bazată pe multe aspecte componente a unui tot, printre care și integritatea corporală. Și astfel, pierderea uneia dintre componente și nereconstruirea sau nerepararea ei în parte sau în întregime va conduce la diminiuarea sau chiar pierderea stimei de sine. Așa devine o femeie din femeia strălucitoare, care se simțea dorită, iubită, în femeia slabă, neîncezătore, fără stimă de sine, fără putere, fără speranță, cu frica de gândi, de a se exprima sau de a își dori ceva. 

Când ești lovită nu conștientizezi rapid ce urmează și nici implicațiile care decurg din toată durerea ta. Când te distanțezi și dacă ești un bun analist ca tipologie, atunci înțelegi cam cât de adâncă a fost prăpastia ta și cam câtă șansă ți-ai acordat și cât de mult ai crezut în tine.

Am scris undeva pe blog, chiar la început, că mă prețuiesc mult mai mult decât o faceam înainte. Nu cred că  era în totalitate real, dar îi iubeam și îi iubesc pe cei din jurul meu și nu voiam să-i părăsesc și nici să-i rănesc și știam că trebuie să merg pe linia respectului pentru mine și pentru ei ca să pot reuși.

Acum am intrat în faza că nu doar că îmi doresc să par puternică pentru ei, ci că vreau să fiu puternică așa cum am fost. Asta pentru mine se traduce în: familie, iubire, meserie. Și acesta e în egală măsură un tot. Și dacă ceva lipsește, atunci stima de sine e diminuată sau pierdută.

Conchid atunci prin a spune că trebuie restabilit tot echilibrul necesar: familie, iubire, meserie.

Viața e frumoasă când noi știm ce vrem cu adevărat!

La mulți ani!

Și doar așa ca un exercițiu de imaginație…

Vă puteți imagina ca după vreo 3 ani de când ești luată în evidența medicului oncolog din teritoriu (pe la care nu ai mai dat, că ai auzit că într-un institut anume din țară poți avea o altă șansă…aceea de a trăi) și când îți soliciți dosarul pentru transfer la un alt medic oncolog afli că ești pensionată în hârtiile întocmite de medicul din teritoriu. 

Vă reamintesc că am fost la serviciu în tot timpul acesta și tot concediul de odihnă completat cu foarte puțin medical a fost folosit pentru tratamente. Și vă mai spun că medicul în cauză e în lista oamenilor cărora le-am mulțumit aici pe blog, pentru că mi-au fost alături, fiecare în felul lui.

Cam cât de mare credeți că era stima de sine la acel moment?

RECONSTRUCTIE ETAPA 2

Etapa a II-a a reconstructiei este cea in care se corecteaza cicatricile, se construieste mamelonul, simetric cu celalat san (cel sanatos) si in cazul meu, o lipoabsorbtie din fesa intacta dar mai mare si un lipofilling la nivelul sanului reconstruit si unul la nivelul fesei contralaterale, in zona de recoltare a lamboului liber transferat in etapa intai.

Complicat nu cred ca fost, dar dureros de data aceasta da, pot spune ca a fost. Zona de fesa si spate a fost colorata luni de zile si a durut ingrozitor. A trecut insa si arata foarte bine toate cicatricile. La 2 ani distanta de reconstructie se considera a fi rezultatul optim. Atunci cicatricile sunt palide, albe, sanul reconstruit cade natural si se simte ca atare (are ligaturi nervoase, pentru ca acum se pot identifica nervi senzitivi si se poate realiza acest lucru). E o operatie care in sfarsit aduce linistea si demnitatea aceea de a fi femeie, de a avea ambii sani la pachet cu fese mai mici un pic. Nu se intampla totul peste noapte, e mult de astepat, dar merita. Ce nu merita e simetrizarea sanului contralateral, asta nu. Trebuie lucrat asa incat reconstructia sa se alinieze dupa sanul contralateral (sanatos). Eu asa cred ca e corect. Daca o mica particica din tine e acolo, atunci sa ramana naturala, asa cum e ea, pentru ca sunt destule interventii, ajunge. Undeva trebuie trasa o linie. Si plastia la fel ca si estetica tind spre infinit, inca o operatie si inca una…ca noi credem ca o sa aratam si mai bine, si mai bine. Nu uitati ca nu suntem construite din metal, suntem carne si oase si nu rezistam oricat. Undeva veti trage oricum linia aceea de final, insa aveti in vedere sa nu fie prea tarziu si sa va para rau.

 In final va spun ca merita, ca e de bine si da starea de bine si de implinire si ca nu influenteaza recidiva in nici un fel. Nu am gasit nici un studiu care sa indice asa ceva si credeti-ma am cautat mult si am citit mult pana sa aleg o reconstructie portivita pentru mine. Si mai insist asupra faptului ca nu trebuie sa va simtiti vinovate pentru ca va doriti reconstructia, e normalitate sa doriti asta si tot normalitate sa va fie oferite astfel de solutii in locul vorbelor adresate cu repros: Dar nu v-a ajuns cat v-ati chinuit? Eu zic sa raspundeti cu asta: Mut si muntii, pentru ca vreau si pot!

IN LOC DE RECONSTRUCTIE ETAPA 2, DEPRESIE

Daca vrei sa te simti om dupa cancer, trebuie sa ai un loc de munca si o munca pe care sa o desfasori cu pasiune, trebuie sa ai prieteni cu care sa razi, trebuie sa ai timp liber si concedii in care sa te bucuri si sa te relaxezi si trebuie sa ai un scop in viata, viata atat cat a mai ramas din ea.

Cand am scris tot ce am scris in cancer si despre cancer a fost un zvac, un impuls ceva care m-a motivat sa redau partea vazuta de mine, traita de mine si de altele si altii ca mine, dar si partea nevazuta, umilinta indurata si calitea umana din jur, care lasa de multe ori de dorit.

Acum cand zic ca a trecut ceva timp si incerc sa ma motivez sa mai scriu, nu mai am acelasi impuls de a scrie, pe de o parte ca nu doresc sa mai scriu despre cancer si evaluarile la 3 luni, 6 luni, 1 an s.a.m.d. si pe de alta parte ca nu stiu daca dupa tot zbuciumul meu am obtinut chiar ce mi-am dorit. Da, am facut reconstructie, da arata bine si e un alt comfort psihic sa zic asa, dar e clar ca nu voi mai fi niciodata omul de dinainte de toate astea. De ce? Pai, am ales sa nu revin la ce am fost inainte si sa imi creez aceleasi false probleme, aceleasi trairi si aceleasi ganduri. Am ales sa incerc altceva, sa ma schimb, sa schimb ceva din tot ce nu imi facea placere. Partea buna e ca desi crezi ca nu poti schimba prea multe, totusi sunt destule de schimbat. De exemplu poti schimba atitudinea fata de tine, fata de ceilalti. Poti fi mai bun, poti fi mai de nadejde pentru ceilalti, poti asculta mai bine, poti sa filtrezi mai bine gandurile si poti sa fi mai vesel si mai optimist. Si poti sa faci toate astea pentru ca te-ai mai indepartat de durere, de rau si de frica de moarte.

Eu am trecut printr-o depresie post reconstructie, dupa prima etapa de reconstructie. Cum s-a intamplat asta nu stiu. Medicul oncolog zicea ca e ciudat si nespecific (tot asa ca tot ce e legat TNBC) ca asta se intampla pana acum daca era sa se intample. Si totusi am patit asta la aproape 4 luni dupa reconstructie. M-am trezit intr-o zi ca ca nu mai era bine nimic in jur, ca nimic nu avea sens, am refuzat sa ma tratez, am innebunit pe toata lumea din jur, mi-am luat un concediu de vreo 2 saptamani si m-am mutat la mama. Am luat in final tratamentul prescris, am dormit mult, m-am mai chinuit vreo trei luni si apoi m-am trezit la realitate in plina pandemie ca vreau acasa la mine si la ai mei si ca oare ce a fost asta? Nici acum nu imi explic, nu stiu cum s-a inamplat si de ce, doar ca am avut o mie de intrebari la care nimeni nu mi-a putut raspunde ca era pandemie si nu avea nimeni chef de mine si de povestile mele. Si asa am ramas si cu starile nepovestite, nevorbite si greu de inteles tot ce s-a intamplat. Am intrat in conflict cu toti, practic nu reuseam sa finalizez o discutie fara cearta, nemultumire, vinovati, etc.

Cred acum ca toate astea s-au intamplat pentru ca am vrut schimbari si nu le-am facut eu, am crezut ca se vor realiza de la sine. Si asta tot incerc sa va explic si nu stiu cum sa redau mai clar: schimbati ce aveti de schimbat pentru confortul personal, pentru reusita tratamentelor chinuitoare si multilante la care ati fost supuse, ca daca nu schimbati voi, toate neimplinirile si nemultumirile voastre se intorc ca un bumerang si va chinuie pana va doboara din nou. Demolati ce e de demolat, nu mai lasati nimic din ce nu va doriti…si daca ramane un gol e mai bine un gol adevarat decat o iluzie a ceva ce strica tot si dauneaza tuturor.

Am scris o lista cu dorinte, chiar in martie la inceput de pandemie si am zis ca mare parte din ea nu se implineste in viata asta, pentru ca nu vedeam mai departe de un eventual maine, peste o saptamana sau ceva in sensul acesta. Si uite ca o parte le-am bifat: am fost la mare, am fost la schi, am mers pe tocuri, am plete si am asternut ceva ganduri pe hartie.

Dar ce sa vezi? Mai am si alte dorinte, nu sunt doar acelea 10 din lista. Asta zic eu ca inseamna ca am trecut limita, limita aceea in care cu rezerve iti doresti ceva, asa ceva dar nu prea mult, nici prea putin, parca nerealizabil. Acum ce sa zic? Vreau mai mult, ma gandesc la meseria mea, cea pe care am lasat-o deoparte pentru alte cele, chiar neimportante. Mi-o doresc inapoi cu ardoare si am o opozitie in jur pe masura. Si am ramas tipul omului caruia daca ii e interzis si nu se poate, doar atat sa imi spui, ca nu mai scapi de mine si de ambitia mea. Asta nu o pot schimba, asta e constructia. Spune-mi: nu se poate, nu ai cum sa faci asta si mut muntii din loc…ii mut pentru o idee, o meserie, o sentinta la moarte. Dar cat de greu poate fi? Si unde anume scrie ca nu se poate sau ca e interzis? Am o singura viata si am inteles mult prea tarziu!

ULTIMA PERFUZIE

Ultima perfuzie a fost exact acum un an (azi e un an de atunci), a fost momentul pe care l-am așteptat mult, mult de tot. La 4 zile după ultima perfuzie, m-am dus la un concert să sărbătoresc și să uit că a trebuit să trec prin asta. Practic pluteam, nu aveam control, nu mai gândeam corect, nu știu dacă și cât mai rezistam dacă mi s-ar fi spus că trebuie să continuăm, așa cum li s-a spus altora. Pentru mine secvența s-a oprit la 8, pentru altele a ajuns la 12 sau 18 perfuzii sau chiar la mai mult. Am zis în acel moment că sunt norocoasă că s-a oprit totul la 8, însă cu amar mare în suflet pentru că în 3 săptămâni aveam programare pentru operație profilactică de histerectomie totală și anexectomie bilaterală (HTAB) care urma să fie efectuată laparoscopic. Mai aveam de aruncat o bucată din mine, o altă parte din mine și asta doar ca să ne asigurăm că nu apare recidivă în ovare sau uter. Cum poți să te bucuri și în același timp să plângi în suflet de să se rupă cămașa pe tine? Uite așa bine, eu așa am făcut, m-am bucurat enorm și am suferit pe măsură, am suferit până la epuizare. Am dat tot ce s-a putut da, am acceptat tot ce mi s-a propus, am crezut în tot ceea ce am făcut și mi-am lins rănile la final ca un câine bătut. Dar trăiam…acum că eram infirmă, că aveam infecție la camera de chimioterapie și nu o mai putem folosi (s-a înfundat după ce a fost folosită intraopertor la HTAB), că aveam frisoane și febră și îmi era teamă de sepsis, că nu știam ce va fi cu mine, pe ce drum să o  iau, cui să-i cer o părere, unde să mă duc să văd de mine (acolo unde am montat camera și am luat microbul nu-mi venea să mă mai duc, dar nici nu aveam alte variante – cine se uită la o cameră montată de altul, înfundată și infectată?), că una, că alta, în final: trăiam…și atât.

Cred că ultima perfuzie a fost prima graniță pe care am traversat-o ca să ajung să cred că sunt bine și să îmi limpezesc gândurile în raport cu boala, să cred că am învins-o și că nu mai poate reveni. HTAB a fost a doua graniță, rezultatul ei histopatologic l-am primit în joia mare acum un an, cel mai frumos cadou de Paște ar zice unii. Dar ce cadou!? Am suferit atât de mult că ajunsesem să cred că dacă deschid ochii dimineața și am doar dureri suportabile, trebuie să mai verific încă o dată ca să văd dacă e real și nu visez. De multe ori puneam capul pe pernă și îmi spuneam: E greu să fiu eu, cu ce mă schimbă ziua de mâine? Și îmi răspundeam: Cu și mai multă durere și suferință…

Dar mai e și vorba aceea cu timpul…timpul care le vindecă pe toate. Sper doar într-un timp liniar, ar fi trist să fie în buclă.

PRIMA PERFUZIE

E ceva vreme de când am terminat chimioterapia, se face un an luna asta și mi-am adus aminte de prima mea perfuzie – de fapt de starea mea de după prima perfuzie. Cam după aproximativ 11 zile de la prima perfuzie (era momentul de nadir) m-am trezit cu febra mare, 39 grade C si cu o stare de rău și de moleșeală. Aveam o scrisoare medicală pe care o citisem cu câteva zile înainte și în care se spunea să merg în secția de oncologie să primesc o combinație de 2 antibiotice dacă temperatura este mai mare de 38,5 grade C. Zis și făcut, dar greu de făcut de fapt pentru că la oncologie nu te primește nimeni, trebuie să mergi la serviciul de urgențe și de acolo dacă e cazul te trimit ei. Bun, în regulă am gândit eu și am mers la serviciul de urgențe, într-o zi de sâmbătă, înainte de masa de prânz. Dar acolo nu e cum vrei tu, poți să arăți scrisoarea medicală de la oncolog, să explici că ai făcut perfuzie cu ce știi tu că ai citit pe unde ai citit, nu te bagă nimeni în seamă, plus că încă aveam păr, arătam foarte bine cu o freză medie, intermediară între părul lung ce l-am avut și chelia ce urma să o am. O domnișoară doctor m-a preluat, o asistentă a montat flexula, a recoltat sânge l-au trimis la laborator, au montat o perfuzie. Eu, curioasă mă uit să văd cu ce e perfuzia, văd clasicul NaCl de hidratare, tatăl meu dă să zică și el ceva, dar e rugat să iasă din salonul de la UPU că va fi anunțat ce și cum, dar omul nu iese, doctorița îi zice că dacă vrea să se ocupe doar asistenta de mine și nu iese așa o să fie. Eu îl rog să iasă că domnișoara doctor e supărată. Pe scurt tata iese, medicul mă întreabă cu se ocupă de nu înțelege care sunt regulile în UPU și eu îmi cer scuze și îi zic că tata lucrează în privat de o viață și aș fi vrut să mai zic dar m-am gândit mai bine și doar am mai cerut o dată scuze, că mi-am dat seama că nu are sens să mai zic altceva.

Între timp fac perfuzia, temperatura nu scade, e tot 39 grade C și apar și analizele. Rezultate: leucocite 625. Domnișoara doctor vine și zice: Să știți că l-am căutat pe tatăl dumneavoastră dar nu e pe hol și așa că vă spun că aveți analizele astea – îmi arată valorile – și uite să vă dau algocalmin și paracetamol (cel din urmă e foarte bun cu ghilimelele de rigoare – face scădere trombocitară, adică e tot ce trebuie pe un pacient oncologic – și știam asta la acel moment) și vă puteți duce acasă pe week-end că febra o să scadă și la oncologie să știți nu e medic oncolog de gardă. În plus zice doctorița din UPU: Luni seara intru în serviciu și dacă tot nu vă simțiți bine mă ocup eu de dumneavoastră.

La momentul acesta cum să vă explic? Aveam o stare de creier care e pe patine, auzeam dar nu procesam și mă gândeam serios: Ce caut aici, când eu am nevoie de antibioticele alea 2 de pe scrisoarea medicală? Și totuși eram la spital, îmi era rău, încercam să raționez corect și am realizat că trebuie să ajung la oncologie și că e dreptul meu să solicit transferul și că ea nu se poate opune. Zis și făcut. Am fost transferată, sâmbătă seara în 13 octombrie 2018, mare zi și mari oameni! Am fost preluată de medicul de gardă, un medic de la diabet – boli de nutriție (garda e prin rotație pentru diabet și boli de nutriție, oncologie și ce o mai fi…) Din nou mi-au măsurat temperatura, era febră mare evident și stupoare am continuat până luni dimineața cu algocalmin și paracetamol. De ce? De aia, că așa a scris medicul din UPU. Mare valoare, sau cum zic ei între ei: profesor din UPU. Luni a venit în sfârșit medicul oncolog, leucocite 800, febră mare și ghiciți ce? Au scăzut și trombocitele și personalul medical cu o față așa, mai rezervată a anunțat aparținătorii (adică pe ai mei) să se pregătească că am nevoie probabil de transfuzie de sânge. Atunci m-am gândit, așa pentru prima oară, că dacă mi-ar crește leucocitele și trombocitele dacă îi mănânc, i-aș mânca cu fulgi cu tot. N-am uitat și nu o să uit!

După o săptămână de perfuzii, injecții (antebraț ciuruit…, în prezent cu flebită) și pumn de pastile zilnic și pe urmă și cheală (că între timp trecând 15 zile de la prima perfuzie a căzut părul) am ajuns la prea multe leucocite, 11.000. Erau suficiente vreo 5-6.000, da ce să mai faci? Pe principiul ia să ai, că dacă mai trebuie?!

Și uite așa am prins curaj și mi-am zis că dacă reușesc să fac factor de creștere leucocitară din timp (factor uman de stimulare a coloniilor formatoare de granulocite metionil recombinant), nu mai ajung așa. Și n-am mai ajuns, grație unor oameni care au înțeles și cărora le rog de sănătate și în zi de azi. Fără ei povestea de mai sus se repeta și eu nu cred că rezistam…

LIMONADA MEA

Am primit de curând o felicitare, foarte drăguță. Printre altele, în ea era ideea că viața mi-a dăruit o serie de lămâi și că eu am făcut cu succes din ele o limonadă. Nu m-am gândit niciodată la viața mea în felul acesta, dar poate fi văzută și așa. Acum mă duc mai departe cu gândul și zic că cel puțin o lămâie din cele primite de-a lungul vieții era de fapt portocală văzută din poziția de acum.

Acum că limonadă am reușit să fac, întrebarea e: Cu cine o beau? Răspunsul e evident: Cu soțul meu, desigur! Nu-i place lui limonada, dar mă iubește și dacă asta îi ofer, asta bea. Dar îi promit să o transform în bere, că dacă am reușit să fac limonadă, acum cât de greu poate fi să fac din ea bere? Eu zic că pot, că mă cunosc bine. Promit să public rețeta pe blog.

O primăvară frumoasă!

AM O LISTĂ

Ați văzut cu siguranță în filme și am văzut și eu cum actrița din rolul principal bolnavă de cancer fiind, își scrie o listă cu ce dorește să facă, lucruri pe care nu le-a făcut și cu amintirea cărora vrea să părăsească lumea. Iar el pentru că s-a îndrăgostit de ea, dar timpul nu le mai permite să fie împreună prea mult, el se dă peste cap la propriu să îi îndeplinească toate dorințele scrise.

Ar fi bine zic, să avem o astfel de listă și să ne îndeplinim dorințele de pe ea nu doar când știm că plecăm de aici, ci și când suntem bine sănătoși și nu stăm cu teama că se sfârșește în curând. De ce zic asta? Simplu, pentru că nimeni nu știe ce îi rezervă ziua de mâine. Și atunci ar trebui făcută azi lista de dorințe și ar trebui îndeplinite aceste dorințe, atunci când se pot îndeplini și dacă se poate. Și dacă nu se poate, întreb eu? Dacă nu se poate, cu siguranță se poate într-o altă dimensiune, într-o altă lume, cândva, cumva…

Iată cum arată lista mea:

  1. Să primesc o scrisoare de amor, scrisă cu cerneală adevărată, din aceea de pe vremuri;
  2. Să revăd Barcelona;
  3. Să arunc din nou bănuți în La Fontana di Trevi;
  4. Să mă dau într-o tiribombă;
  5. Să am părul lung așa cum l-am avut acum un an și jumătate;
  6. Să mă bronzez din plin, la mare, într-un costum de baie albastru, frumos;
  7. Să schiez o zi de dimineața până seara;
  8. Să merg pe tocuri la serviciu;
  9. Să scriu o carte sau cel puțin să-mi scriu memoriile;
  10. Să beau o bere cu un prieten căruia să pot să îi spun ce gândesc și să nu mă judece.

Completare la lista după aproape 2 ani de la conceperea ei:

  1. Să mă întorc la meseria pentru care m-am pregătit și pe care aș alege-o ori de câte ori aș mai fi pusă în situația de a face această alegere.

CANCER DE SÂN TRIPLU NEGATIV (TNBC)

Cancerul mamar triplu negativ (TNBC) este unul din cele mai agresive tipuri de cancer care din păcate nu răspunde decât la chimioterapie, nu are nicio dependență de hormoni (receptori hormonali ER si PR negativi sau slab exprimați  – în intervalul 1%-9%) și HER2 e negativ (expresia unei proteine în sânge). În marea majoritate a cazurilor gradul de diferențere al tumorii e mic, e G3, asta chiar la dimenisiuni mici ale tumorilor, iar dezvoltarea lor e foarte rapidă (cresc incredibil de repede). Practic rezultatele se văd în biopsie și de aici se știe ce tip de chimioterapie este recomandată.

Eu am urmat chimioterapie secvențială adjuvantă (adjuvantă pentru că am făcut mai întâi chirurgie, prima dată sectorectomie urmată de biopsie, apoi mastectomie și limfadenectomie urmate din nou de biopsie). Am făcut 8 perfuzii, 4 cu epirubicină și ciclofosfamidă și 4 cu taxotere. Dacă nu reușeam să parcurg acest tratament nu supraviețuiam. La început mi-am imaginat că scap cu 4 sau maxim 6 perfuzii și am fost dezamăgită că trebuie să fac 8. Acum, când sunt la aproape 1 an distanță de chimioterapie înțeleg de ce a trebuit sa fac atâtea perfuzii și sunt conștientă că altfel nu se putea. Există un principiu care arată că mai multă chimioterapie din start poate fi benefică, iar prea puțină poate fi o condamnare fără intenție.

Acceptați chimioterapia care vă este indicată, nu scurtați durata dacă nu vă simțiți rău și dacă organismul o suportă! Găsiți-vă resurse fizice și psihice să puteți supraviețui acestei perioade, doar așa vă mai dați o șansă la viață! Terapiile alternative ajută, dar nu pot înlocui chimioterapia.

MONITORIZARE

E firesc să te întrebi după ce ai încheiat toate tratamentele posibile ce ai de făcut, cât de des te poți monitoriza, când ar trebui să faci analize, ce tip de analize de sânge sau chiar de urină, ce scanări să faci: CT, PETCT, sonoelastografie sau ecografie, RMN, radiografii, scintigrafii, ce anume?

Mie mi s-a spus de medic cam așa: nu are sens să te scanezi și să te iradiezi până la 2 ani de la depistare, iar dacă e să fie ceva vei simți și vei știi cam în același timp în care se vede și într-o scanare; poți să urmărești apariția unei recidive doar prin urmărirea markerului (marker de sân, că de ovare nu mai e cazul, am făcut HTAB imediat după chimioterapie).

Am acceptat explicația, mi-am propus să ascult oncologul și să urmez exact pașii pe care mi-i indică. L-am ales ca medic oncolog pentru experiența lui și pentru rezultatele bune pe care le are, în sensul stabilizării multor paciente. Nu cunosc însă multe paciente cu cancer mamar triplu negativ (TNBC) cu rezultate la biopsie similare cu ale mele, dar știu că cel puțin o pacientă cu rezultate similare a fost salvată. Are 34 de ani și supraviețuiește datorită lui. Ea mi-a dat speranță că se poate, deși agresivitatea e foarte mare la vârstă tânără. TNBC trage în jos procentul mare de reușită pe care îl are tratamentul în neoplasm mamar.

Aștept un examen de bilanț la 2 ani peste exact 4 luni. Atât mai am de așteptat pentru fi la distanță de acest vis urât din viața mea. Cel mai urât vis pe care l-am avut până acum.

Până atunci, fac doar analize de sânge obișnuite plus marker de sân, ecografie mamară și activități de tot felul, zilnic, pentru a ține mintea și trupul ocupate. Chiar și așa îmi e greu și îmi doresc ca ziua în care pot să am certitudinea DA SUNT BINE să  vină cât mai repede.