Arhive autor: Ina

CONCLUZIE

Dacă mă uit în lista mea de dorințe (și când am scris-o părea o listă cu dorințe ”rezervate și cam puține”, așa mi-a scris cineva pe mail-ul blogului imediat ce am postat-o), pot identifica două pe care le văd realizabile: 5 și 9. Așa că îmi scriu memoriile și-mi las plete în următoarea perioadă.

ULTIMA PERFUZIE

Ultima perfuzie a fost exact acum un an (azi e un an de atunci), a fost momentul pe care l-am așteptat mult, mult de tot. La 4 zile după ultima perfuzie, m-am dus la un concert să sărbătoresc și să uit că a trebuit să trec prin asta. Practic pluteam, nu aveam control, nu mai gândeam corect, nu știu dacă și cât mai rezistam dacă mi s-ar fi spus că trebuie să continuăm, așa cum li s-a spus altora. Pentru mine secvența s-a oprit la 8, pentru altele a ajuns la 12 sau 18 perfuzii sau chiar la mai mult. Am zis în acel moment că sunt norocoasă că s-a oprit totul la 8, însă cu amar mare în suflet pentru că în 3 săptămâni aveam programare pentru operație profilactică de histerectomie totală și anexectomie bilaterală (HTAB) care urma să fie efectuată laparoscopic. Mai aveam de aruncat o bucată din mine, o altă parte din mine și asta doar ca să ne asigurăm că nu apare recidivă în ovare sau uter. Cum poți să te bucuri și în același timp să plângi în suflet de să se rupă cămașa pe tine? Uite așa bine, eu așa am făcut, m-am bucurat enorm și am suferit pe măsură, am suferit până la epuizare. Am dat tot ce s-a putut da, am acceptat tot ce mi s-a propus, am crezut în tot ceea ce am făcut și mi-am lins rănile la final ca un câine bătut. Dar trăiam…acum că eram infirmă, că aveam infecție la camera de chimioterapie și nu o mai putem folosi (s-a înfundat după ce a fost folosită intraopertor la HTAB), că aveam frisoane și febră și îmi era teamă de sepsis, că nu știam ce va fi cu mine, pe ce drum să o  iau, cui să-i cer o părere, unde să mă duc să văd de mine (acolo unde am montat camera și am luat microbul nu-mi venea să mă mai duc, dar nici nu aveam alte variante – cine se uită la o cameră montată de altul, înfundată și infectată?), că una, că alta, în final: trăiam…și atât.

Cred că ultima perfuzie a fost prima graniță pe care am traversat-o ca să ajung să cred că sunt bine și să îmi limpezesc gândurile în raport cu boala, să cred că am învins-o și că nu mai poate reveni. HTAB a fost a doua graniță, rezultatul ei histopatologic l-am primit în joia mare acum un an, cel mai frumos cadou de Paște ar zice unii. Dar ce cadou!? Am suferit atât de mult că ajunsesem să cred că dacă deschid ochii dimineața și am doar dureri suportabile, trebuie să mai verific încă o dată ca să văd dacă e real și nu visez. De multe ori puneam capul pe pernă și îmi spuneam: E greu să fiu eu, cu ce mă schimbă ziua de mâine? Și îmi răspundeam: Cu și mai multă durere și suferință…

Dar mai e și vorba aceea cu timpul…timpul care le vindecă pe toate. Sper doar într-un timp liniar, ar fi trist să fie în buclă.

PRIMA PERFUZIE

E ceva vreme de când am terminat chimioterapia, se face un an luna asta și mi-am adus aminte de prima mea perfuzie – de fapt de starea mea de după prima perfuzie. Cam după aproximativ 11 zile de la prima perfuzie (era momentul de nadir) m-am trezit cu febra mare, 39 grade C si cu o stare de rău și de moleșeală. Aveam o scrisoare medicală pe care o citisem cu câteva zile înainte și în care se spunea să merg în secția de oncologie să primesc o combinație de 2 antibiotice dacă temperatura este mai mare de 38,5 grade C. Zis și făcut, dar greu de făcut de fapt pentru că la oncologie nu te primește nimeni, trebuie să mergi la serviciul de urgențe și de acolo dacă e cazul te trimit ei. Bun, în regulă am gândit eu și am mers la serviciul de urgențe, într-o zi de sâmbătă, înainte de masa de prânz. Dar acolo nu e cum vrei tu, poți să arăți scrisoarea medicală de la oncolog, să explici că ai făcut perfuzie cu ce știi tu că ai citit pe unde ai citit, nu te bagă nimeni în seamă, plus că încă aveam păr, arătam foarte bine cu o freză medie, intermediară între părul lung ce l-am avut și chelia ce urma să o am. O domnișoară doctor m-a preluat, o asistentă a montat flexula, a recoltat sânge l-au trimis la laborator, au montat o perfuzie. Eu, curioasă mă uit să văd cu ce e perfuzia, văd clasicul NaCl de hidratare, tatăl meu dă să zică și el ceva, dar e rugat să iasă din salonul de la UPU că va fi anunțat ce și cum, dar omul nu iese, doctorița îi zice că dacă vrea să se ocupe doar asistenta de mine și nu iese așa o să fie. Eu îl rog să iasă că domnișoara doctor e supărată. Pe scurt tata iese, medicul mă întreabă cu se ocupă de nu înțelege care sunt regulile în UPU și eu îmi cer scuze și îi zic că tata lucrează în privat de o viață și aș fi vrut să mai zic dar m-am gândit mai bine și doar am mai cerut o dată scuze, că mi-am dat seama că nu are sens să mai zic altceva.

Între timp fac perfuzia, temperatura nu scade, e tot 39 grade C și apar și analizele. Rezultate: leucocite 625. Domnișoara doctor vine și zice: Să știți că l-am căutat pe tatăl dumneavoastră dar nu e pe hol și așa că vă spun că aveți analizele astea – îmi arată valorile – și uite să vă dau algocalmin și paracetamol (cel din urmă e foarte bun cu ghilimelele de rigoare – face scădere trombocitară, adică e tot ce trebuie pe un pacient oncologic – și știam asta la acel moment) și vă puteți duce acasă pe week-end că febra o să scadă și la oncologie să știți nu e medic oncolog de gardă. În plus zice doctorița din UPU: Luni seara intru în serviciu și dacă tot nu vă simțiți bine mă ocup eu de dumneavoastră.

La momentul acesta cum să vă explic? Aveam o stare de creier care e pe patine, auzeam dar nu procesam și mă gândeam serios: Ce caut aici, când eu am nevoie de antibioticele alea 2 de pe scrisoarea medicală? Și totuși eram la spital, îmi era rău, încercam să raționez corect și am realizat că trebuie să ajung la oncologie și că e dreptul meu să solicit transferul și că ea nu se poate opune. Zis și făcut. Am fost transferată, sâmbătă seara în 13 octombrie 2018, mare zi și mari oameni! Am fost preluată de medicul de gardă, un medic de la diabet – boli de nutriție (garda e prin rotație pentru diabet și boli de nutriție, oncologie și ce o mai fi…) Din nou mi-au măsurat temperatura, era febră mare evident și stupoare am continuat până luni dimineața cu algocalmin și paracetamol. De ce? De aia, că așa a scris medicul din UPU. Mare valoare, sau cum zic ei între ei: profesor din UPU. Luni a venit în sfârșit medicul oncolog, leucocite 800, febră mare și ghiciți ce? Au scăzut și trombocitele și personalul medical cu o față așa, mai rezervată a anunțat aparținătorii (adică pe ai mei) să se pregătească că am nevoie probabil de transfuzie de sânge. Atunci m-am gândit, așa pentru prima oară, că dacă mi-ar crește leucocitele și trombocitele dacă îi mănânc, i-aș mânca cu fulgi cu tot. N-am uitat și nu o să uit!

După o săptămână de perfuzii, injecții (antebraț ciuruit…, în prezent cu flebită) și pumn de pastile zilnic și pe urmă și cheală (că între timp trecând 15 zile de la prima perfuzie a căzut părul) am ajuns la prea multe leucocite, 11.000. Erau suficiente vreo 5-6.000, da ce să mai faci? Pe principiul ia să ai, că dacă mai trebuie?!

Și uite așa am prins curaj și mi-am zis că dacă reușesc să fac factor de creștere leucocitară din timp (factor uman de stimulare a coloniilor formatoare de granulocite metionil recombinant), nu mai ajung așa. Și n-am mai ajuns, grație unor oameni care au înțeles și cărora le rog de sănătate și în zi de azi. Fără ei povestea de mai sus se repeta și eu nu cred că rezistam…

LIMONADA MEA

Am primit de curând o felicitare, foarte drăguță. Printre altele, în ea era ideea că viața mi-a dăruit o serie de lămâi și că eu am făcut cu succes din ele o limonadă. Nu m-am gândit niciodată la viața mea în felul acesta, dar poate fi văzută și așa. Acum mă duc mai departe cu gândul și zic că cel puțin o lămâie din cele primite de-a lungul vieții era de fapt portocală văzută din poziția de acum.

Acum că limonadă am reușit să fac, întrebarea e: Cu cine o beau? Răspunsul e evident: Cu soțul meu, desigur! Nu-i place lui limonada, dar mă iubește și dacă asta îi ofer, asta bea. Dar îi promit să o transform în bere, că dacă am reușit să fac limonadă, acum cât de greu poate fi să fac din ea bere? Eu zic că pot, că mă cunosc bine. Promit să public rețeta pe blog.

O primăvară frumoasă!

AM O LISTĂ

Ați văzut cu siguranță în filme și am văzut și eu cum actrița din rolul principal bolnavă de cancer fiind, își scrie o listă cu ce dorește să facă, lucruri pe care nu le-a făcut și cu amintirea cărora vrea să părăsească lumea. Iar el pentru că s-a îndrăgostit de ea, dar timpul nu le mai permite să fie împreună prea mult, el se dă peste cap la propriu să îi îndeplinească toate dorințele scrise.

Ar fi bine zic, să avem o astfel de listă și să ne îndeplinim dorințele de pe ea nu doar când știm că plecăm de aici, ci și când suntem bine sănătoși și nu stăm cu teama că se sfârșește în curând. De ce zic asta? Simplu, pentru că nimeni nu știe ce îi rezervă ziua de mâine. Și atunci ar trebui făcută azi lista de dorințe și ar trebui îndeplinite aceste dorințe, atunci când se pot îndeplini și dacă se poate. Și dacă nu se poate, întreb eu? Dacă nu se poate, cu siguranță se poate într-o altă dimensiune, într-o altă lume, cândva, cumva…

Iată cum arată lista mea:

  1. Să primesc o scrisoare de amor, scrisă cu cerneală adevărată, din aceea de pe vremuri;
  2. Să revăd Barcelona;
  3. Să arunc din nou bănuți în La Fontana di Trevi;
  4. Să mă dau într-o tiribombă;
  5. Să am părul lung așa cum l-am avut acum un an și jumătate;
  6. Să mă bronzez din plin, la mare, într-un costum de baie albastru, frumos;
  7. Să schiez o zi de dimineața până seara;
  8. Să merg pe tocuri la serviciu;
  9. Să scriu o carte sau cel puțin să-mi scriu memoriile;
  10. Să beau o bere cu un prieten căruia să pot să îi spun ce gândesc și să nu mă judece.

CANCER DE SÂN TRIPLU NEGATIV (TNBC)

Cancerul mamar triplu negativ (TNBC) este unul din cele mai agresive tipuri de cancer care din păcate nu răspunde decât la chimioterapie, nu are nicio dependență de hormoni (receptori hormonali ER si PR negativi sau slab exprimați  – în intervalul 1%-9%) și HER2 e negativ (expresia unei proteine în sânge). În marea majoritate a cazurilor gradul de diferențere al tumorii e mic, e G3, asta chiar la dimenisiuni mici ale tumorilor, iar dezvoltarea lor e foarte rapidă (cresc incredibil de repede). Practic rezultatele se văd în biopsie și de aici se știe ce tip de chimioterapie este recomandată.

Eu am urmat chimioterapie secvențială adjuvantă (adjuvantă pentru că am făcut mai întâi chirurgie, prima dată sectorectomie urmată de biopsie, apoi mastectomie și limfadenectomie urmate din nou de biopsie). Am făcut 8 perfuzii, 4 cu epirubicină și ciclofosfamidă și 4 cu taxotere. Dacă nu reușeam să parcurg acest tratament nu supraviețuiam. La început mi-am imaginat că scap cu 4 sau maxim 6 perfuzii și am fost dezamăgită că trebuie să fac 8. Acum, când sunt la aproape 1 an distanță de chimioterapie înțeleg de ce a trebuit sa fac atâtea perfuzii și sunt conștientă că altfel nu se putea. Există un principiu care arată că mai multă chimioterapie din start poate fi benefică, iar prea puțină poate fi o condamnare fără intenție.

Acceptați chimioterapia care vă este indicată, nu scurtați durata dacă nu vă simțiți rău și dacă organismul o suportă! Găsiți-vă resurse fizice și psihice să puteți supraviețui acestei perioade, doar așa vă mai dați o șansă la viață! Terapiile alternative ajută, dar nu pot înlocui chimioterapia.

MONITORIZARE

E firesc să te întrebi după ce ai încheiat toate tratamentele posibile ce ai de făcut, cât de des te poți monitoriza, când ar trebui să faci analize, ce tip de analize de sânge sau chiar de urină, ce scanări să faci: CT, PETCT, sonoelastografie sau ecografie, RMN, radiografii, scintigrafii, ce anume?

Mie mi s-a spus de medic cam așa: nu are sens să te scanezi și să te iradiezi până la 2 ani de la depistare, iar dacă e să fie ceva vei simți și vei știi cam în același timp în care se vede și într-o scanare; poți să urmărești apariția unei recidive doar prin urmărirea markerului (marker de sân, că de ovare nu mai e cazul, am făcut HTAB imediat după chimioterapie).

Am acceptat explicația, mi-am propus să ascult oncologul și să urmez exact pașii pe care mi-i indică. L-am ales ca medic oncolog pentru experiența lui și pentru rezultatele bune pe care le are, în sensul stabilizării multor paciente. Nu cunosc însă multe paciente cu cancer mamar triplu negativ (TNBC) cu rezultate la biopsie similare cu ale mele, dar știu că cel puțin o pacientă cu rezultate similare a fost salvată. Are 34 de ani și supraviețuiește datorită lui. Ea mi-a dat speranță că se poate, deși agresivitatea e foarte mare la vârstă tânără. TNBC trage în jos procentul mare de reușită pe care îl are tratamentul în neoplasm mamar.

Aștept un examen de bilanț la 2 ani peste exact 4 luni. Atât mai am de așteptat pentru fi la distanță de acest vis urât din viața mea. Cel mai urât vis pe care l-am avut până acum.

Până atunci, fac doar analize de sânge obișnuite plus marker de sân, ecografie mamară și activități de tot felul, zilnic, pentru a ține mintea și trupul ocupate. Chiar și așa îmi e greu și îmi doresc ca ziua în care pot să am certitudinea DA SUNT BINE să  vină cât mai repede.

PLASTIE CU ȚESUT AUTOLOG

Am căutat și studiat mult timp până m-am decis ce tip de reconstrucție aleg. Asta ar trebui să facă orice femeie cu mastectomie radicală, să caute, să se informeze și aleagă în deplină cunoștință de cauză.

Am trecut mai întâi firesc prin a face diferența între estetică și plastie, pentru că nu am înțeles până acum ce e una și ce reprezintă cealaltă. Acum am aflat că în cazul meu e vorba de plastie și că estetica presupune să înfrumusețezi ce ai, nu să reconstruiești ce îți lipsește…Am citit studii clinice despre reconstrucțiile cu țesut propriu (autolog) și am înțeles ce înseamnă și care este satisfacția la distanță de doi ani de la operație și anume că se simte ca un sân real, pentru că este irigat și pentru că în timp este perceput la fel ca un sân natural, lucru pe care o reconstrucție cu implant nu o poate aduce niciodată. De asta am ales reconstrucția cu țesut propriu, însă mi-a fost foarte, foarte greu să mă decid ce tip de reconstrucție cu țesut propriu aleg. Și uite așa am început să citesc despre toate tipurile, la fiecare ce riscuri există în zona donoare (zona de unde se recoltează piele, mușchi, grăsime, vas de sânge) și cum arată zona reconstruită imediat, la două luni, la un an și după doi ani de la reconstrucție. Există două tipuri de reconstrucții cu țesut propriu: cele prin transfer liber, care implică microchirurgie (am găsit date despre DIEP, SGAP, IGAP și TUG cu riscuri de necroză parțială sau totală a lamboului liber transferat) și cele care nu implică transfer liber, ci se realizează prin împingerea pe sub piele și fixarea unei părți a unui mușchi în zona de reconstrucție și aducerea unui vas de sânge și conectarea lui (am regăsit TRAM, LD-latissimus dorsi). Cele mai populare și mai des efectuate la ora asta sunt DIEP și dublu DIEP, zona donoare este cea abdominală, o bucată sau chiar două bucăți din mușchiul drept abdominal/mușchii drepți abdominali este/sunt adusă/e prin transfer liber împreună cu piele de pe abdomen și vas de sânge. Conexiunile la artera mamară sau toracală se realizează la microscop, se lucrează pe vase de sânge de diametre de cca. 1,5 mm, practic e necesară o bună experiență în microchirurgie reparatorie, foarte bune cunoștințe de anatomie umană și ce e foarte greu de găsit mână să sculpteze ceea ce se recoltează din zona donoare. Sculptura e partea cea mai grea, nu mulți fac asta, iar la noi în țară cred că îi numeri pe degete. Se lucrează într-o echipă de 2-3 medici și este o disciplină și o ordine perfectă, iar după 9-12 ore de muncă, o pacientă iese cu unul sau ambii sâni reconstruiți cu țesut autolog. Sacrificiul pacientei – trebuie precizat lucrul acesta că e foarte important – constă în acceptarea unei cicatrici orizontale pe abdomen, foarte mare, de la un șold la altul (asemănător abdominoplastiei), a unei cicatrici mai mici în jurul ombilicului și a unei cicatrici ovale în zona de sân reconstruit. Riscurile sunt legate de apariția herniei abdominale, mai frecvente la TRAM și mai puțin fecvente la DIEP, pentru că se lucrează pe perforante (se ia o parte din muschi, nu tot mușchiul). Pentru un abdomen care oricum necesita abdominoplastie se poate spune că vin la pachet două operații într-una singură. Pentru un abdomen plat…e greu de ales DIEP pentru că o astfel de cicatrice abdominală nu e ușor de acceptat. Rezultatul estetic însă pe sânul reconstruit este net superior oricărei alte plastii, pentru că DIEP aduce suficientă piele astfel încât să se vadă din cicatricea ovală doar o jumătate (cea superioară), jumătatea cealaltă fiind ascunsă în șanțul inframamar. O perioadă de cca. 6 luni trebuie așteptat să cadă gravitațional construcția și apoi se pot corecta cicatricile și se poate face simetrizarea și se poate construi și complexul areolaro-mamelonar (areola se realizează prin tatuare în cabinete specializate pentru astfel de tatuaje).

Cu toate acestea, eu nu am ales DIEP pentru că nu am o constituție care să fi impus abdominoplastia, în plus am făcut histerectomie totală și anexectomie bilaterală și asta implica un risc, nu se știe în ce stare sunt mușchii drepți abdominali. Am ales SGAP (reconstrucție cu o parte din mușchiul gluteal) pentru că volumul care îmi era necesar nu era foarte mare, cicatricea e pe jumătate din lungimea celei de pe DIEP, e plasată în linia chilotului, se maschează ușor. Riscurile sunt minime, diferența între cele două fese e mică, dar sesizabilă (se poate corecta cu lipofilling). În plus aici nu e zonă de recidivă așa cum e abdomenul…Recuperarea e foarte ușoară, mobilizarea se face a doua zi dimineața după operație. SGAP e mai greu de realizat decât DIEP și TRAM, impune o experiență bună în chirurgie plastică și microchirurgie reparatorie, tehnică de lucru foarte bună, timp operator mai lung. Pentru reconstruirea unui sân prin SGAP operația mea a durat nouă ore. În cinci zile se știe dacă e caz de necroză totală sau parțială și în două săptămâni se poate spune dacă operația a reușit în totalitate. La mine au trecut 12 săptămâni, s-a reluat sensibilitatea părții transplantate și senzația e incredibilă! Aș face oricând din nou operația, nu m-aș gândi de două ori. În Album o să regăsiți și poze înainte și după și pe măsură ce reoperez (corecție cicatrici=estetică deja, ș.a.m.d.) o să le postez. Eu am căutat poze și din păcate nu se găsesc prea multe și cele care sunt postate nu au fost relevante pentru mine. Am văzut de exemplu poze cu sân reconstruit DIEP dar fără poze ale abdomenului… Cred că trebuie văzută și partea plină și cea goală a paharului. Și mai cred că până la urmă arta în plastiile de acest gen e să construiești pe o zonă unde nu e nimic, nimic în afara unei cicatrici mari care înglobează mastectomie radicală și limfadenectomie …În cazul meu nu a înțeles niciun cadru medical de ce am fost tăiată și suturată așa, iar pentru mine în final a contat doar că am fost salvată, nu cum arată cicatricea. Despre cum arăta cicatricea însă am primit detalii în momentul reconstrucției, când am aflat că și o parte a mușchilor pectorali a fost îndepărtată, deși în scrisoarea medicală se spunea că au fost prezervați pectoralul mic și mare. Cꜥest la vie!

Rămâne ca fiecare să aleagă ce dorește, dar asta implică informare și documentare. Vă recomand www.medscape.com dacă aveți cunoștințe de limba engleză. Aici sunt studii clinice și poze destul de relevante cu zone donoare și tipuri de reconstrucții cu țesut autolog.

De reținut că toate cicatricile pălesc în timp, reconstrucțiile cu țesut propriu poate că nu arată cel mai bine la început, dar pe măsură ce timpul trece arată din ce în ce mai bine, nu trebuiesc reoperate la ani distanță, sunt construcții garantate pe viață, sânii reconstruiți se simt ca sânii naturali și pacientele cu reconstrucții cu țesut autolog conform studiilor clinice sunt mai satisfăcute de rezultate la distanță de doi ani de la operație față pacientele cu reconstrucții cu implanturi mamare.

Informații utile regăsiți și aici:

https://www.mdanderson.org/treatment-options/breast-reconstruction.html 

Aici găsiți un studiu comparativ privind satisfacția celor care au făcut DIEP versus alte tipuri de reconstrucții cu țesut autolog (e foarte interesant):

https://www.elynsgroup.com/journal/article/comparison-of-aesthetic-results-and-quality-of-life-after-breast-reconstruction-by-diep-vs-pap-sgap-tug-and-latissimus-dorsi

 

ANESTEZIA GENERALĂ

Cu siguranță anestezia generală induce o teamă pe care dacă nu o simțim în momentul în care știm că urmează o operație, o simțim din plin cu o zi două înainte și chiar în noaptea dinaintea zilei respective și în ziua cu pricina. Teama cred eu că e legată de faptul că nu o să mai te trezești, că nu o să revii, etc. De auzit și de simțit nu simți nimic, eu la șase anestezii generale până acum (din care cinci după momentul diagnosticului de cancer) nu pot spune că am simțit ceva. Dar teama, da, pe asta am simțit-o din plin.

În curând urmează să trec printr-o anestezie de 8-9 ore în medie, cu monitorizare în timp real, cu intubare, sonde, tot tacâmul. Până acum am experimentat anestezii de la o jumătate de oră la 1-2 ore, nu mai mult. Temerile mele acum sunt legate de durata lungă a anesteziei de data asta. Pun în balanță faptul că îmi doresc operația de reconstrucție mamară, că nu pot trăi fără asta, că nu mă văd rezistând într-o lume în care sânii reprezintă feminitate și imaginea lor e preluată excesiv, într-o lume care te aplaudă dacă învingi cancerul mamar dar nu o mai face dacă vrei să revii la normalitate. De ce? Nu știu să răspund, nu caut un răspuns acum și dacă cumva îl găsesc nu cred că vreau să îl înțeleg.

Teoria e că reconstrucția e pentru stima de sine, care chipurile a avut de suferit. Dacă sânii nu au reprezentat stimă de sine înainte, nu cred că poate fi vorba de asta. Dar dacă relația de cuplu e afectată, sau unul din parteneri simte asta, atunci cred că despre asta e vorba. Lucrul acesta poate fi cauza nemulțumirii și de aici și imboldul de a accepta și o anestezie de 8-9 ore. Într-o lume civilizată mastectomia și reconstrucția se petrec simultan, practic e o singură anestezie generală. În lumea mea, femeile trec prin nenumărate anestezii generale, ba că e pentru sectorectomie, mastectomie, simetrizare, ba că mai schimbăm proteza siliconică, etc. Sunt persoane care au ajuns de la diagnostic până la reconstrucție cu toate etapele ei, la nu mai puțin de 14 anestezii generale. Și sunt și explicații în sensul acesta, cum că nu e periculos, că arșii sunt anesteziați de fiecare dată, la fiecare pansare. Realitatea e că atât de puține lucruri cunoaștem despre anestezice și despre efectele lor în timp, că discuțiile pe tema asta au devenit tabu. E important să fie buni plămânii, inima și rinichii și în rest nu contează pentru medicul anestezist. Asta e cruntul adevăr și când semnezi formularul care se dă înainte de operație îți asumi TU o serie de riscuri și habar nu ai practic ce semnezi. Să ne înțelegem, citești că de asta semnezi, dar cât pricepi cu adevărat? Cred că mai puțin de 10%…și aici nu glumesc deloc. Bun și ce e de făcut? Simplu: accepți sau renunți. Depinde doar de tine. Când e impus și trebuie să faci anestezie generală nu alegi. Când o alegi pentru că dorești un pic de normalitate, un pic de feminitate, echilibru, viața de dinainte probabil, dar nu o impune nimeni și nimic, e doar alegerea ta, atunci cum e? Mie îmi vine să fug și abia acum înțeleg de ce medicul așteaptă confirmarea pacientei două săptămâni (perioada în care se presupune că după ce înțelegi la ce te supui, confirmi sau nu). Am înțeles înainte de prima întâlnire cu medicul la ce mă supun, dar sedimentarea informațiilor s-a realizat abia acum și doar în momentul acesta și știu că e greu să alegi în felul ăsta și mai știu că e și mai greu pe un fond psihic destul de slab. Cine pretinde că stă bine cu psihicul după tratament se înșeală, acum e cel mai greu și mai bine recunoști și cauți o soluție în sensul asta, decât să ignori semnele. Presupun că operația asta o să fie în cazul meu tratamentul pentru sufletul meu și sper să nu mă înșel. Pentru asta accept o anestezie generală de 8-9 ore cu toate riscurile ei și nu mă aștept să înțeleagă decât cei care au trecut prin asta. Aici chiar e un cerc închis, cei din afară nu pot înțelege și deși pretind că o fac sunt departe, departe…

Mi s-a spus și cam așa: eu nu știu cum e pentru că nu sunt în situația ta. E cinstit și uman și simplu să spui că nu știi și să nu îți dai cu părerea. Dar noi suntem toți pricepuți la toate, la toate: medicină, fotbal, tricotat, design interior, modă,…, limbi străine și bune maniere și mai ales la bune maniere.

Un profesor de demult (unul adevărat) mi-a zis așa: „Pe lumea asta vor fi întotdeauna 3 constante: apa, aerul și fraierul…Să nu uiți asta!”

FAIRPLAY: BLOG sau PSIHOLOG

Când am început să scriu despre mine și despre povestea cu cancerul nu mi-am dat seama imediat că fac în felul acesta terapie. Dar după ceva timp am găsit titlul acesta și am zis că e fairplay să vă spun că de fapt e terapie. Nu e ca și cum m-aș duce la psiholog, dar dacă stau să mă gândesc nu e departe. Care e diferența? Acolo împărtășești tot ce vrei – la fel ca și aici, dar ai un singur interlocutor – aici ai mai mulți cititori. Până la urmă e tot o descărcare…

Îmi dau seama acum de asta, pentru că aproape tot ce scriu sau am scris are încărcătură emoțională mare, de cele mai multe ori nu pot să recitesc. Sunt pe alocuri erori de redactare, de exprimare, diverse. Îmi e greu să recitesc și să fac corectură.

Așa că ideea e ori să mergeți la psiholog, ori să faceți ce fac eu: scrieți pe blog, ocupați-vă mintea, vă simțiți utile în felul acesta și traversați ușor o perioadă plină de incertitudine.

Și nu vreau să fiu rea  – nu știu cât costă un psiholog bun, dar blogul e mai ieftin!