CASA MEA

Se zice că umblatul prin spitale un timp îndelungat te face să-ți dorești să fii acasă mai mult decât orice. Să poți să stai în canapeaua sau fotoliul tău, la masa ta, în patul tău, cu lucrurile tale în jur și chipurile familiare alături. Așa e și așa va fi mereu. Când ajungi acasă nu te mai poți desprinde și când pleci și știi că e pentru o perioadă mai lungă, te sfâșie la propriu ideea respectivă. Dar ești conștient că nu ai ce face și e spre binele tău să mergi și la spital și să stai și acolo anumite perioade de timp.

Eu am trecut destul de greu prin viața la spital pentru că mă adaptez greu în acel mediu. E dacă vreți dovada vie a faptului că nu puteam fi medic vreodată. Și e bine că nu am ales profesia de medic, că m-ar fi distrus o astfel de meserie. E tristețe în jur și boală cât cuprinde și deznădejde și multe altele. Am făcut față doar gândindu-mă că e un fel de hotel cu ținută Wimbledon. Adică așa de simplu, în alb, așa e regula. Pe urmă m-am gândit că cei cazați sunt oameni normali, mai au și probleme de sănătate, că cine nu are? Și la asta adăugam imaginea de acasă unde urma să revin după ceva vreme. Și a funcționat de fiecare dată și nu am deznădăjduit că vai e greu și vreau la mine acasă. Dar la întoarcerea acasă analizam de fiecare dată cum a fost, ce nu mi-a mers bine, ce să nu mai fac data viitoare și apreciam casa mea mai mult și mai mult și dacă ar fi să aleg un loc unde să fiu liniștită, acela e acasă.

La prima mea întoarcere de la spital, acasă erau baloane colorate, cartonașe colorate cu mesaje grozave și o primire ca de ”party”. Asta nu se uită!

RELAȚIA CU COPIII

Cancerul nu te caută dacă ai sau nu ai copii, iar dacă se întâmplă să îi ai, trebuie să îi protejezi. Dar nu îi poți proteja nespunându-le că ai cancer, nu e demn și drept să faci asta, trebuie să le spui. Oricum alegi să faci asta, fă-o uman cu explicații potrivite vârstei și arată-le că asta e, nu ești singura mai sunt multe alte mame în situația asta. Nu fă o tragedie în jurul tău că nu ai păr, nu te comporta ciudat că ești slăbită și nu îi pune în situația să sufere inutil, pentru că dacă înțeleg cât de cât ce le explici e suficient de mult rău deja făcut pentru ei. Încearcă să povestești normal cu ei, să te comporți firesc și vei vedea că și comportamentul lor va fi firesc. Ei sunt oglinda ta. Dacă faci circ și te lamentezi asta se va imprima și în comportamentul lor și nu are sens să te întrebi apoi de ce sunt așa, de ce, de ce…

Copiii caută pe internet informații, aud povești de viață de la alți colegi, întreabă bunicii și orice variantă aleg ei, pentru că au și ei resursele lor, tu nu poți să creezi povești, va trebui să spui concret ceva, dar va trebui să fie discuția de nivel adult-copil, nu adult-adult. E greu și poate lăsa urmări grave și sunt cazuri când ajutorul unui psiholog e binevenit. Puține familii gestionează bine problema cancerului ca informație pentru cei mici și dragi. Și ei sunt mici și la 18-19 ani și mai mici la 14-15 ani și oricând sunt mici câtă vreme au părinți sănătoși sau bolnavi…Sunt copiii cuiva și sunt mici în raport cu părinții lor.