Arhive lunare: ianuarie 2022

RECONSTRUCTIE ETAPA 2

Etapa a II-a a reconstructiei este cea in care se corecteaza cicatricile, se construieste mamelonul, simetric cu celalat san (cel sanatos) si in cazul meu, o lipoabsorbtie din fesa intacta dar mai mare si un lipofilling la nivelul sanului reconstruit si unul la nivelul fesei contralaterale, in zona de recoltare a lamboului liber transferat in etapa intai.

Complicat nu cred ca fost, dar dureros de data aceasta da, pot spune ca a fost. Zona de fesa si spate a fost colorata luni de zile si a durut ingrozitor. A trecut insa si arata foarte bine toate cicatricile. La 2 ani distanta de reconstructie se considera a fi rezultatul optim. Atunci cicatricile sunt palide, albe, sanul reconstruit cade natural si se simte ca atare (are ligaturi nervoase, pentru ca acum se pot identifica nervi senzitivi si se poate realiza acest lucru). E o operatie care in sfarsit aduce linistea si demnitatea aceea de a fi femeie, de a avea ambii sani la pachet cu fese mai mici un pic. Nu se intampla totul peste noapte, e mult de astepat, dar merita. Ce nu merita e simetrizarea sanului contralateral, asta nu. Trebuie lucrat asa incat reconstructia sa se alinieze dupa sanul contralateral (sanatos). Eu asa cred ca e corect. Daca o mica particica din tine e acolo, atunci sa ramana naturala, asa cum e ea, pentru ca sunt destule interventii, ajunge. Undeva trebuie trasa o linie. Si plastia la fel ca si estetica tind spre infinit, inca o operatie si inca una…ca noi credem ca o sa aratam si mai bine, si mai bine. Nu uitati ca nu suntem construite din metal, suntem carne si oase si nu rezistam oricat. Undeva veti trage oricum linia aceea de final, insa aveti in vedere sa nu fie prea tarziu si sa va para rau.

 In final va spun ca merita, ca e de bine si da starea de bine si de implinire si ca nu influenteaza recidiva in nici un fel. Nu am gasit nici un studiu care sa indice asa ceva si credeti-ma am cautat mult si am citit mult pana sa aleg o reconstructie portivita pentru mine. Si mai insist asupra faptului ca nu trebuie sa va simtiti vinovate pentru ca va doriti reconstructia, e normalitate sa doriti asta si tot normalitate sa va fie oferite astfel de solutii in locul vorbelor adresate cu repros: Dar nu v-a ajuns cat v-ati chinuit? Eu zic sa raspundeti cu asta: Mut si muntii, pentru ca vreau si pot!

IN LOC DE RECONSTRUCTIE ETAPA 2, DEPRESIE

Daca vrei sa te simti om dupa cancer, trebuie sa ai un loc de munca si o munca pe care sa o desfasori cu pasiune, trebuie sa ai prieteni cu care sa razi, trebuie sa ai timp liber si concedii in care sa te bucuri si sa te relaxezi si trebuie sa ai un scop in viata, viata atat cat a mai ramas din ea.

Cand am scris tot ce am scris in cancer si despre cancer a fost un zvac, un impuls ceva care m-a motivat sa redau partea vazuta de mine, traita de mine si de altele si altii ca mine, dar si partea nevazuta, umilinta indurata si calitea umana din jur, care lasa de multe ori de dorit.

Acum cand zic ca a trecut ceva timp si incerc sa ma motivez sa mai scriu, nu mai am acelasi impuls de a scrie, pe de o parte ca nu doresc sa mai scriu despre cancer si evaluarile la 3 luni, 6 luni, 1 an s.a.m.d. si pe de alta parte ca nu stiu daca dupa tot zbuciumul meu am obtinut chiar ce mi-am dorit. Da, am facut reconstructie, da arata bine si e un alt comfort psihic sa zic asa, dar e clar ca nu voi mai fi niciodata omul de dinainte de toate astea. De ce? Pai, am ales sa nu revin la ce am fost inainte si sa imi creez aceleasi false probleme, aceleasi trairi si aceleasi ganduri. Am ales sa incerc altceva, sa ma schimb, sa schimb ceva din tot ce nu imi facea placere. Partea buna e ca desi crezi ca nu poti schimba prea multe, totusi sunt destule de schimbat. De exemplu poti schimba atitudinea fata de tine, fata de ceilalti. Poti fi mai bun, poti fi mai de nadejde pentru ceilalti, poti asculta mai bine, poti sa filtrezi mai bine gandurile si poti sa fi mai vesel si mai optimist. Si poti sa faci toate astea pentru ca te-ai mai indepartat de durere, de rau si de frica de moarte.

Eu am trecut printr-o depresie post reconstructie, dupa prima etapa de reconstructie. Cum s-a intamplat asta nu stiu. Medicul oncolog zicea ca e ciudat si nespecific (tot asa ca tot ce e legat TNBC) ca asta se intampla pana acum daca era sa se intample. Si totusi am patit asta la aproape 4 luni dupa reconstructie. M-am trezit intr-o zi ca ca nu mai era bine nimic in jur, ca nimic nu avea sens, am refuzat sa ma tratez, am innebunit pe toata lumea din jur, mi-am luat un concediu de vreo 2 saptamani si m-am mutat la mama. Am luat in final tratamentul prescris, am dormit mult, m-am mai chinuit vreo trei luni si apoi m-am trezit la realitate in plina pandemie ca vreau acasa la mine si la ai mei si ca oare ce a fost asta? Nici acum nu imi explic, nu stiu cum s-a inamplat si de ce, doar ca am avut o mie de intrebari la care nimeni nu mi-a putut raspunde ca era pandemie si nu avea nimeni chef de mine si de povestile mele. Si asa am ramas si cu starile nepovestite, nevorbite si greu de inteles tot ce s-a intamplat. Am intrat in conflict cu toti, practic nu reuseam sa finalizez o discutie fara cearta, nemultumire, vinovati, etc.

Cred acum ca toate astea s-au intamplat pentru ca am vrut schimbari si nu le-am facut eu, am crezut ca se vor realiza de la sine. Si asta tot incerc sa va explic si nu stiu cum sa redau mai clar: schimbati ce aveti de schimbat pentru confortul personal, pentru reusita tratamentelor chinuitoare si multilante la care ati fost supuse, ca daca nu schimbati voi, toate neimplinirile si nemultumirile voastre se intorc ca un bumerang si va chinuie pana va doboara din nou. Demolati ce e de demolat, nu mai lasati nimic din ce nu va doriti…si daca ramane un gol e mai bine un gol adevarat decat o iluzie a ceva ce strica tot si dauneaza tuturor.

Am scris o lista cu dorinte, chiar in martie la inceput de pandemie si am zis ca mare parte din ea nu se implineste in viata asta, pentru ca nu vedeam mai departe de un eventual maine, peste o saptamana sau ceva in sensul acesta. Si uite ca o parte le-am bifat: am fost la mare, am fost la schi, am mers pe tocuri, am plete si am asternut ceva ganduri pe hartie.

Dar ce sa vezi? Mai am si alte dorinte, nu sunt doar acelea 10 din lista. Asta zic eu ca inseamna ca am trecut limita, limita aceea in care cu rezerve iti doresti ceva, asa ceva dar nu prea mult, nici prea putin, parca nerealizabil. Acum ce sa zic? Vreau mai mult, ma gandesc la meseria mea, cea pe care am lasat-o deoparte pentru alte cele, chiar neimportante. Mi-o doresc inapoi cu ardoare si am o opozitie in jur pe masura. Si am ramas tipul omului caruia daca ii e interzis si nu se poate, doar atat sa imi spui, ca nu mai scapi de mine si de ambitia mea. Asta nu o pot schimba, asta e constructia. Spune-mi: nu se poate, nu ai cum sa faci asta si mut muntii din loc…ii mut pentru o idee, o meserie, o sentinta la moarte. Dar cat de greu poate fi? Si unde anume scrie ca nu se poate sau ca e interzis? Am o singura viata si am inteles mult prea tarziu!