Arhive zilnice: 12/03/2020

ULTIMA PERFUZIE

Ultima perfuzie a fost exact acum un an (azi e un an de atunci), a fost momentul pe care l-am așteptat mult, mult de tot. La 4 zile după ultima perfuzie, m-am dus la un concert să sărbătoresc și să uit că a trebuit să trec prin asta. Practic pluteam, nu aveam control, nu mai gândeam corect, nu știu dacă și cât mai rezistam dacă mi s-ar fi spus că trebuie să continuăm, așa cum li s-a spus altora. Pentru mine secvența s-a oprit la 8, pentru altele a ajuns la 12 sau 18 perfuzii sau chiar la mai mult. Am zis în acel moment că sunt norocoasă că s-a oprit totul la 8, însă cu amar mare în suflet pentru că în 3 săptămâni aveam programare pentru operație profilactică de histerectomie totală și anexectomie bilaterală (HTAB) care urma să fie efectuată laparoscopic. Mai aveam de aruncat o bucată din mine, o altă parte din mine și asta doar ca să ne asigurăm că nu apare recidivă în ovare sau uter. Cum poți să te bucuri și în același timp să plângi în suflet de să se rupă cămașa pe tine? Uite așa bine, eu așa am făcut, m-am bucurat enorm și am suferit pe măsură, am suferit până la epuizare. Am dat tot ce s-a putut da, am acceptat tot ce mi s-a propus, am crezut în tot ceea ce am făcut și mi-am lins rănile la final ca un câine bătut. Dar trăiam…acum că eram infirmă, că aveam infecție la camera de chimioterapie și nu o mai putem folosi (s-a înfundat după ce a fost folosită intraopertor la HTAB), că aveam frisoane și febră și îmi era teamă de sepsis, că nu știam ce va fi cu mine, pe ce drum să o  iau, cui să-i cer o părere, unde să mă duc să văd de mine (acolo unde am montat camera și am luat microbul nu-mi venea să mă mai duc, dar nici nu aveam alte variante – cine se uită la o cameră montată de altul, înfundată și infectată?), că una, că alta, în final: trăiam…și atât.

Cred că ultima perfuzie a fost prima graniță pe care am traversat-o ca să ajung să cred că sunt bine și să îmi limpezesc gândurile în raport cu boala, să cred că am învins-o și că nu mai poate reveni. HTAB a fost a doua graniță, rezultatul ei histopatologic l-am primit în joia mare acum un an, cel mai frumos cadou de Paște ar zice unii. Dar ce cadou!? Am suferit atât de mult că ajunsesem să cred că dacă deschid ochii dimineața și am doar dureri suportabile, trebuie să mai verific încă o dată ca să văd dacă e real și nu visez. De multe ori puneam capul pe pernă și îmi spuneam: E greu să fiu eu, cu ce mă schimbă ziua de mâine? Și îmi răspundeam: Cu și mai multă durere și suferință…

Dar mai e și vorba aceea cu timpul…timpul care le vindecă pe toate. Sper doar într-un timp liniar, ar fi trist să fie în buclă.