Arhive lunare: martie 2020

CONCLUZIE

Dacă mă uit în lista mea de dorințe (și când am scris-o părea o listă cu dorințe ”rezervate și cam puține”, așa mi-a scris cineva pe mail-ul blogului imediat ce am postat-o), pot identifica două pe care le văd realizabile: 5 și 9. Așa că îmi scriu memoriile și-mi las plete în următoarea perioadă.

ULTIMA PERFUZIE

Ultima perfuzie a fost exact acum un an (azi e un an de atunci), a fost momentul pe care l-am așteptat mult, mult de tot. La 4 zile după ultima perfuzie, m-am dus la un concert să sărbătoresc și să uit că a trebuit să trec prin asta. Practic pluteam, nu aveam control, nu mai gândeam corect, nu știu dacă și cât mai rezistam dacă mi s-ar fi spus că trebuie să continuăm, așa cum li s-a spus altora. Pentru mine secvența s-a oprit la 8, pentru altele a ajuns la 12 sau 18 perfuzii sau chiar la mai mult. Am zis în acel moment că sunt norocoasă că s-a oprit totul la 8, însă cu amar mare în suflet pentru că în 3 săptămâni aveam programare pentru operație profilactică de histerectomie totală și anexectomie bilaterală (HTAB) care urma să fie efectuată laparoscopic. Mai aveam de aruncat o bucată din mine, o altă parte din mine și asta doar ca să ne asigurăm că nu apare recidivă în ovare sau uter. Cum poți să te bucuri și în același timp să plângi în suflet de să se rupă cămașa pe tine? Uite așa bine, eu așa am făcut, m-am bucurat enorm și am suferit pe măsură, am suferit până la epuizare. Am dat tot ce s-a putut da, am acceptat tot ce mi s-a propus, am crezut în tot ceea ce am făcut și mi-am lins rănile la final ca un câine bătut. Dar trăiam…acum că eram infirmă, că aveam infecție la camera de chimioterapie și nu o mai putem folosi (s-a înfundat după ce a fost folosită intraopertor la HTAB), că aveam frisoane și febră și îmi era teamă de sepsis, că nu știam ce va fi cu mine, pe ce drum să o  iau, cui să-i cer o părere, unde să mă duc să văd de mine (acolo unde am montat camera și am luat microbul nu-mi venea să mă mai duc, dar nici nu aveam alte variante – cine se uită la o cameră montată de altul, înfundată și infectată?), că una, că alta, în final: trăiam…și atât.

Cred că ultima perfuzie a fost prima graniță pe care am traversat-o ca să ajung să cred că sunt bine și să îmi limpezesc gândurile în raport cu boala, să cred că am învins-o și că nu mai poate reveni. HTAB a fost a doua graniță, rezultatul ei histopatologic l-am primit în joia mare acum un an, cel mai frumos cadou de Paște ar zice unii. Dar ce cadou!? Am suferit atât de mult că ajunsesem să cred că dacă deschid ochii dimineața și am doar dureri suportabile, trebuie să mai verific încă o dată ca să văd dacă e real și nu visez. De multe ori puneam capul pe pernă și îmi spuneam: E greu să fiu eu, cu ce mă schimbă ziua de mâine? Și îmi răspundeam: Cu și mai multă durere și suferință…

Dar mai e și vorba aceea cu timpul…timpul care le vindecă pe toate. Sper doar într-un timp liniar, ar fi trist să fie în buclă.

PRIMA PERFUZIE

E ceva vreme de când am terminat chimioterapia, se face un an luna asta și mi-am adus aminte de prima mea perfuzie – de fapt de starea mea de după prima perfuzie. Cam după aproximativ 11 zile de la prima perfuzie (era momentul de nadir) m-am trezit cu febra mare, 39 grade C si cu o stare de rău și de moleșeală. Aveam o scrisoare medicală pe care o citisem cu câteva zile înainte și în care se spunea să merg în secția de oncologie să primesc o combinație de 2 antibiotice dacă temperatura este mai mare de 38,5 grade C. Zis și făcut, dar greu de făcut de fapt pentru că la oncologie nu te primește nimeni, trebuie să mergi la serviciul de urgențe și de acolo dacă e cazul te trimit ei. Bun, în regulă am gândit eu și am mers la serviciul de urgențe, într-o zi de sâmbătă, înainte de masa de prânz. Dar acolo nu e cum vrei tu, poți să arăți scrisoarea medicală de la oncolog, să explici că ai făcut perfuzie cu ce știi tu că ai citit pe unde ai citit, nu te bagă nimeni în seamă, plus că încă aveam păr, arătam foarte bine cu o freză medie, intermediară între părul lung ce l-am avut și chelia ce urma să o am. O domnișoară doctor m-a preluat, o asistentă a montat flexula, a recoltat sânge l-au trimis la laborator, au montat o perfuzie. Eu, curioasă mă uit să văd cu ce e perfuzia, văd clasicul NaCl de hidratare, tatăl meu dă să zică și el ceva, dar e rugat să iasă din salonul de la UPU că va fi anunțat ce și cum, dar omul nu iese, doctorița îi zice că dacă vrea să se ocupe doar asistenta de mine și nu iese așa o să fie. Eu îl rog să iasă că domnișoara doctor e supărată. Pe scurt tata iese, medicul mă întreabă cu se ocupă de nu înțelege care sunt regulile în UPU și eu îmi cer scuze și îi zic că tata lucrează în privat de o viață și aș fi vrut să mai zic dar m-am gândit mai bine și doar am mai cerut o dată scuze, că mi-am dat seama că nu are sens să mai zic altceva.

Între timp fac perfuzia, temperatura nu scade, e tot 39 grade C și apar și analizele. Rezultate: leucocite 625. Domnișoara doctor vine și zice: Să știți că l-am căutat pe tatăl dumneavoastră dar nu e pe hol și așa că vă spun că aveți analizele astea – îmi arată valorile – și uite să vă dau algocalmin și paracetamol (cel din urmă e foarte bun cu ghilimelele de rigoare – face scădere trombocitară, adică e tot ce trebuie pe un pacient oncologic – și știam asta la acel moment) și vă puteți duce acasă pe week-end că febra o să scadă și la oncologie să știți nu e medic oncolog de gardă. În plus zice doctorița din UPU: Luni seara intru în serviciu și dacă tot nu vă simțiți bine mă ocup eu de dumneavoastră.

La momentul acesta cum să vă explic? Aveam o stare de creier care e pe patine, auzeam dar nu procesam și mă gândeam serios: Ce caut aici, când eu am nevoie de antibioticele alea 2 de pe scrisoarea medicală? Și totuși eram la spital, îmi era rău, încercam să raționez corect și am realizat că trebuie să ajung la oncologie și că e dreptul meu să solicit transferul și că ea nu se poate opune. Zis și făcut. Am fost transferată, sâmbătă seara în 13 octombrie 2018, mare zi și mari oameni! Am fost preluată de medicul de gardă, un medic de la diabet – boli de nutriție (garda e prin rotație pentru diabet și boli de nutriție, oncologie și ce o mai fi…) Din nou mi-au măsurat temperatura, era febră mare evident și stupoare am continuat până luni dimineața cu algocalmin și paracetamol. De ce? De aia, că așa a scris medicul din UPU. Mare valoare, sau cum zic ei între ei: profesor din UPU. Luni a venit în sfârșit medicul oncolog, leucocite 800, febră mare și ghiciți ce? Au scăzut și trombocitele și personalul medical cu o față așa, mai rezervată a anunțat aparținătorii (adică pe ai mei) să se pregătească că am nevoie probabil de transfuzie de sânge. Atunci m-am gândit, așa pentru prima oară, că dacă mi-ar crește leucocitele și trombocitele dacă îi mănânc, i-aș mânca cu fulgi cu tot. N-am uitat și nu o să uit!

După o săptămână de perfuzii, injecții (antebraț ciuruit…, în prezent cu flebită) și pumn de pastile zilnic și pe urmă și cheală (că între timp trecând 15 zile de la prima perfuzie a căzut părul) am ajuns la prea multe leucocite, 11.000. Erau suficiente vreo 5-6.000, da ce să mai faci? Pe principiul ia să ai, că dacă mai trebuie?!

Și uite așa am prins curaj și mi-am zis că dacă reușesc să fac factor de creștere leucocitară din timp (factor uman de stimulare a coloniilor formatoare de granulocite metionil recombinant), nu mai ajung așa. Și n-am mai ajuns, grație unor oameni care au înțeles și cărora le rog de sănătate și în zi de azi. Fără ei povestea de mai sus se repeta și eu nu cred că rezistam…

LIMONADA MEA

Am primit de curând o felicitare, foarte drăguță. Printre altele, în ea era ideea că viața mi-a dăruit o serie de lămâi și că eu am făcut cu succes din ele o limonadă. Nu m-am gândit niciodată la viața mea în felul acesta, dar poate fi văzută și așa. Acum mă duc mai departe cu gândul și zic că cel puțin o lămâie din cele primite de-a lungul vieții era de fapt portocală văzută din poziția de acum.

Acum că limonadă am reușit să fac, întrebarea e: Cu cine o beau? Răspunsul e evident: Cu soțul meu, desigur! Nu-i place lui limonada, dar mă iubește și dacă asta îi ofer, asta bea. Dar îi promit să o transform în bere, că dacă am reușit să fac limonadă, acum cât de greu poate fi să fac din ea bere? Eu zic că pot, că mă cunosc bine. Promit să public rețeta pe blog.

O primăvară frumoasă!