Arhive lunare: octombrie 2019

ANESTEZIA GENERALĂ

Cu siguranță anestezia generală induce o teamă pe care dacă nu o simțim în momentul în care știm că urmează o operație, o simțim din plin cu o zi două înainte și chiar în noaptea dinaintea zilei respective și în ziua cu pricina. Teama cred eu că e legată de faptul că nu o să mai te trezești, că nu o să revii, etc. De auzit și de simțit nu simți nimic, eu la șase anestezii generale până acum (din care cinci după momentul diagnosticului de cancer) nu pot spune că am simțit ceva. Dar teama, da, pe asta am simțit-o din plin.

În curând urmează să trec printr-o anestezie de 8-9 ore în medie, cu monitorizare în timp real, cu intubare, sonde, tot tacâmul. Până acum am experimentat anestezii de la o jumătate de oră la 1-2 ore, nu mai mult. Temerile mele acum sunt legate de durata lungă a anesteziei de data asta. Pun în balanță faptul că îmi doresc operația de reconstrucție mamară, că nu pot trăi fără asta, că nu mă văd rezistând într-o lume în care sânii reprezintă feminitate și imaginea lor e preluată excesiv, într-o lume care te aplaudă dacă învingi cancerul mamar dar nu o mai face dacă vrei să revii la normalitate. De ce? Nu știu să răspund, nu caut un răspuns acum și dacă cumva îl găsesc nu cred că vreau să îl înțeleg.

Teoria e că reconstrucția e pentru stima de sine, care chipurile a avut de suferit. Dacă sânii nu au reprezentat stimă de sine înainte, nu cred că poate fi vorba de asta. Dar dacă relația de cuplu e afectată, sau unul din parteneri simte asta, atunci cred că despre asta e vorba. Lucrul acesta poate fi cauza nemulțumirii și de aici și imboldul de a accepta și o anestezie de 8-9 ore. Într-o lume civilizată mastectomia și reconstrucția se petrec simultan, practic e o singură anestezie generală. În lumea mea, femeile trec prin nenumărate anestezii generale, ba că e pentru sectorectomie, mastectomie, simetrizare, ba că mai schimbăm proteza siliconică, etc. Sunt persoane care au ajuns de la diagnostic până la reconstrucție cu toate etapele ei, la nu mai puțin de 14 anestezii generale. Și sunt și explicații în sensul acesta, cum că nu e periculos, că arșii sunt anesteziați de fiecare dată, la fiecare pansare. Realitatea e că atât de puține lucruri cunoaștem despre anestezice și despre efectele lor în timp, că discuțiile pe tema asta au devenit tabu. E important să fie buni plămânii, inima și rinichii și în rest nu contează pentru medicul anestezist. Asta e cruntul adevăr și când semnezi formularul care se dă înainte de operație îți asumi TU o serie de riscuri și habar nu ai practic ce semnezi. Să ne înțelegem, citești că de asta semnezi, dar cât pricepi cu adevărat? Cred că mai puțin de 10%…și aici nu glumesc deloc. Bun și ce e de făcut? Simplu: accepți sau renunți. Depinde doar de tine. Când e impus și trebuie să faci anestezie generală nu alegi. Când o alegi pentru că dorești un pic de normalitate, un pic de feminitate, echilibru, viața de dinainte probabil, dar nu o impune nimeni și nimic, e doar alegerea ta, atunci cum e? Mie îmi vine să fug și abia acum înțeleg de ce medicul așteaptă confirmarea pacientei două săptămâni (perioada în care se presupune că după ce înțelegi la ce te supui, confirmi sau nu). Am înțeles înainte de prima întâlnire cu medicul la ce mă supun, dar sedimentarea informațiilor s-a realizat abia acum și doar în momentul acesta și știu că e greu să alegi în felul ăsta și mai știu că e și mai greu pe un fond psihic destul de slab. Cine pretinde că stă bine cu psihicul după tratament se înșeală, acum e cel mai greu și mai bine recunoști și cauți o soluție în sensul asta, decât să ignori semnele. Presupun că operația asta o să fie în cazul meu tratamentul pentru sufletul meu și sper să nu mă înșel. Pentru asta accept o anestezie generală de 8-9 ore cu toate riscurile ei și nu mă aștept să înțeleagă decât cei care au trecut prin asta. Aici chiar e un cerc închis, cei din afară nu pot înțelege și deși pretind că o fac sunt departe, departe…

Mi s-a spus și cam așa: eu nu știu cum e pentru că nu sunt în situația ta. E cinstit și uman și simplu să spui că nu știi și să nu îți dai cu părerea. Dar noi suntem toți pricepuți la toate, la toate: medicină, fotbal, tricotat, design interior, modă,…, limbi străine și bune maniere și mai ales la bune maniere.

Un profesor de demult (unul adevărat) mi-a zis așa: „Pe lumea asta vor fi întotdeauna 3 constante: apa, aerul și fraierul…Să nu uiți asta!”

FAIRPLAY: BLOG sau PSIHOLOG

Când am început să scriu despre mine și despre povestea cu cancerul nu mi-am dat seama imediat că fac în felul acesta terapie. Dar după ceva timp am găsit titlul acesta și am zis că e fairplay să vă spun că de fapt e terapie. Nu e ca și cum m-aș duce la psiholog, dar dacă stau să mă gândesc nu e departe. Care e diferența? Acolo împărtășești tot ce vrei – la fel ca și aici, dar ai un singur interlocutor – aici ai mai mulți cititori. Până la urmă e tot o descărcare…

Îmi dau seama acum de asta, pentru că aproape tot ce scriu sau am scris are încărcătură emoțională mare, de cele mai multe ori nu pot să recitesc. Sunt pe alocuri erori de redactare, de exprimare, diverse. Îmi e greu să recitesc și să fac corectură.

Așa că ideea e ori să mergeți la psiholog, ori să faceți ce fac eu: scrieți pe blog, ocupați-vă mintea, vă simțiți utile în felul acesta și traversați ușor o perioadă plină de incertitudine.

Și nu vreau să fiu rea  – nu știu cât costă un psiholog bun, dar blogul e mai ieftin!

TESTAREA GENETICĂ

Am făcut testare genetică nu pentru că am fost trimisă (eu nu am rude de gradul I cu un astfel de cancer), ci pentru că am citit că în cancer mamar triplu negativ procentul de mutații genetice, pe gene BRCA este destul de mare și că în astfel de cazuri se impune mastectomie bilaterală. Rezultatul a fost negativ în cazul meu și am eliminat astfel suspiciunea că aș putea fi pozitivă și totodată și frica de a păstra un sân, gândul /o fi bine… o fi rău…/.

Există un interviu cu Dr. Allison Kurian (Stanford Cancer Center) care spune că se impune testare genetică nu doar în cazul în care ai în familie rudă/rude de gradul I care au ieșit pozitive la astfel de testări, ci pe criterii modificate acum, astfel: faptul că ești femeie, ai sub 45 de ani la depistare, ai cancer triplu negativ depistat la sub 60 de ani, ai istoric de cancer ovarian în familie, sunt deja suficiente motive să faci testarea genetică. E o cheltuială în plus, dar merită, nimeni nu își dorește să o ia de la început și cu celălalt sân într-un an, doi…

Boala în sine trebuie gestionată corect, trebuie luate toate variantele în calcul și chiar și acolo unde pare că o anume conduită terapeutică ajută doar într-un procent mic, acel procent chiar contează! Poate face diferența între viață și moarte, la propriu.

Un alt aspect este legat de siguranța în viitor a copiilor voștri, pentru că nu poți să nu te gândești că o genă cu mutații pe care ai transmis-o implică monitorizare atentă și e bine să știi asta, cât mai devreme, ca să îți informezi copiii și să îi educi în spiritul unei griji mai bine mai exagerate, decât deloc.