NU MAI POT

La mine „nu mai pot” a venit când am terminat tot tratamentul chimioterapic și chirurgical și am ajuns în punctul în care așteptam ca medicul oncolog să mă evalueze, să realizăm un bilanț și să își dea acordul pentru reconstrucție. Aici a intervenit un „nu mai pot” și un „nu mai rezist așa”. Asta pentru că m-am trezit la realitate, am văzut că sunt infirmă, am căutat metode de reconstrucție și poze după reconstrucție, ca să-mi fac o idee despre cum pot arăta după și pentru că m-am gândit dacă pot în viitor să-mi schimb calitatea vieții sau e departe lucrul acesta pentru mine și chiar imposibil.

Și să știți că și atunci când vă spuneți că nu mai puteți, tot mai puteți un pic de tot. Asta așa ca o constatare a mea, pe propria mea piele. Te motivezi cumva, îți spui lucruri și îți pui în gând să faci mai multe pentru tine și pentru a depăși cu bine greul care te apasă și o să vezi că poți, chiar poți mai mult decât crezi vreodată că ai putea. Totul e la nivel de gânduri, de stări și de trăiri și dacă lucrezi un pic la partea emoțională o să fie bine. Nu am mers la psiholog în perioada asta, poate e bine să o faceți, nu știu ce să zic, depinde probabil ce așteptări aveți din partea asta. Pentru mine discuțiile cu colegele de serviciu, cu cei din familie, cu prietenii apropiați, modul meu de a trata problema un pic la modul glumeț, un pic cu detașare, un pic cu ochi critic a ajutat foarte mult și nu a fost necesar altceva. Nu e de neglijat însă acest aspect pentru că odată instalată depresia la un pacient oncologic e greu de luptat, e greu de ținut sub control și e și mai greu de rezolvat, iar pe termen lung poate conduce la neajunsuri mari. Trebuie văzut foarte serios dacă puteți face toate astea singure sau e necesar un ajutor de specialitate. Nu bravați că puteți dacă nu puteți! Nu e rușine să spui „nu mai pot” și să ceri ajutor!