CE SĂ FACI MAI ÎNTÂI?

Când afli diagnosticul (și să ne înțelegem – e pe nepregătite), primul impuls e să spui asta persoanei celei mai apropiate, restul parcă rămân în ceață. Eu am spus prima dată tatălui meu și asta mi-a atras de multe ori gâlceavă în jur. Ce pot să fac? Eu și el avem o relație specială și am înțeles asta abia acum. A mers cu mine la pansat aproape de fiecare dată. O singură dată am fost nevoită să merg singură (el era răcit) și atunci mă gândeam serios să mă întorc din drum și asta de frică. Practic vizualizam holul spitalului cu pacienți la coadă ca să mai îmi dau timp de așteptare. Ironia sorții: am nimerit pe un hol gol, eram singură la coadă.  Deși dau senzația de siguranță, în fapt îmi e frică de spital, de medici, de perfuzii și de operații sub anestezie generală. Cu ce cuvinte i-am spus tatălui meu despre diagnostic, sincer nu mai știu, știu doar că ochii mi s-au umplut de lacrimi și că în final l-am rugat să vină la mine să putem vorbi. La acel moment mă pregăteam de plecare într-o mică vacanță cu familia. Tata m-a încurajat și mi-a șoptit la ureche /Ce vrei să le faci? Du-te și fă-i să se simtă bine?/ Și m-am dus și am încercat să îi fac să se simtă bine. Ce am știut mai bine am făcut pe tot parcursul tratamentului, adică să fiu mereu atentă la toți și la toate pentru a nu mai fi luată pe nepregătite. Bineînțeles că am mai fost nepregătită și cu garda jos, sunt doar un om până la urmă!

CE TE AJUTĂ?

Doar tu știi cel mai bine ce te poate ajuta. Pe mine m-a ajutat să găsesc o perucă asemănătoare cu podoaba mea capilară, să fiu pregătită cu gene false și cu fard semipermanent de sprâncene, să merg la serviciu în continuare și să lucrez pe măsura capacității din respectivul moment. M-a ajutat să glumesc cu colegii, cu prietenii, cu apropiații și cu cei în condiția mea sau mai rău. Am ascultat muzică și am fost la petreceri și concerte și asta pentru că viața mea nu s-a terminat cu un diagnostic. Fiecare zi a fost o provocare și în fiecare zi am luat-o de la capăt. O perioadă am purtat cămăși zilnic pentru că era mai simplu să mă îmbrac după operații și am creat din asta un stil nou pentru mine. Nu mă îmbrăcam așa înainte. Am fost la schi deși eram dată în reluare pe pârtie, dar era tot ce îmi puteam dori – să simt zăpada sub clăpari și sub schiuri, să fiu cu obrajii roșii și reci și să respir aer curat de munte. Am crescut la Feneș, la munte și asta nu se uită! Am sărbătorit revelionul printre prieteni și oameni dragi mie și mi-am pus în gând să fiu cu ei și la anul, și la anul…Am mers cu bicicleta cât de mult am putut, am înotat când starea fizică mi-a permis-o, am citit cărți interesante și motivante și am văzut o mulțime de filme. Și nu în ultimul rând mi-am dorit acest blog…despre cancer, despre viața de după cancer, despre viață oricum ar fi ea.